Rolul parintilor in terapia logopedica

Este de necontestat faptul ca parintii au un rol major in cresterea si educatia propriului copil, iar cand acesta se confrunta cu o tulburare de limbaj, parintii sunt cei care il pot ajuta pe micut sa primeasca srijinul de care are nevoie. Si cum o problema este pe jumatate rezolvata daca este identificata, un prim rol al parintilor in terapia logopedica consta in depistarea tulburarii de limbaj in sine. Sunt situatii in care parintii insisi constientizeaza ca micutul are o problema in acest sens, sau sunt consiliati de educatoare/invatatoare/profesori sau de cunostinte sa apeleze la un logoped.

Asadar, cand ar trebui sa se adreseze parintii unui logoped? Ca in orice problema de factura medicala, psihologica, psihopedagogica etc. exista manifestari usor observabile, evidente chiar si pentru un neavizat, dar si manifestari patologice mai greu de identificat de catre nespecialisti.

Ca o regula generala, parintii ar trebui sa se adreseze unui logoped ori de cate ori exista o nemultumire legata de performanta verbala a propriului copil, sau o nelamurire legata de traseul normal al evolutiei vorbirii si/sau limbajului care pare ca nu se raliaza cu cel al propriului copil. Mai exact orice semn de intrebare cu privire la vorbirea si/sau limbajul propriului copil ar trebui elucidat la logoped, fara a exclude bineinteles situatiile evidente in care vorbirea si/sau limbajul sunt afectate indubitabil.

Putem privi manifestarile atipice ale vorbirii si/sau limbajului unui copil sub forma unui spectru, a unui continuum. Extrema negativa ar fi reprezentata de situatiile in care vorbirea si/sau limbajul sunt profund afectate. Aici s-ar inscrie de obicei cazurile in care tulburarile de limbaj sunt asociate unor deficiente precum cea de auz, cea mintala, autismul, infirmitatea motorie de origine cerebrala etc. (cu specificarea ca si in aceste cazuri spectrul afectarii verbale este foarte variat, in diferite grade de functionare). Daca vom avansa pe spectrul sus-amintit, dupa situatiile de afectare severa, se pot inscrie situatii in care tulburarile de limbaj, desi nu apar pe fondul altor deficiente, comporta manifestari incapacitante asupra celui afectat. Aici se pot inscrie cazurile de pierdere propriu-zisa a limbajului in urma unui accident vascular cerebral, sau nedezvoltarea congenitala a limbajului etc. Avansand pe acest continuum, un copil in varsta de 4 ani care are un vocabular foarte sarac (2-3 cuvinte) cu care ii este practic imposibil  sa opereze o comunicare verbala adecvata, trebuie evaluat imperios de catre un logoped. De asemenea, tulburarile de pronuntie care se mentin dupa  varsta la care ar fi trebuit sa dispara acele procesari fonologice tipice, ca de exemplu inlocuirea sunetului “s” cu “t” dupa varsta de 3 ani, sau pelticismul prelungit dupa 4 ani si jumatate etc. ar trebui sa fie puse in atentia unui specialist. Avansand pe acest continuum se pot inscrie situatii in care un copil de 2 ani nu are in vocabular decat 2-3 cuvinte, situatie in care logopedul trebuie sa analizeze intregul profil psihopedagogic al copilului, in spete gradul sau de stimulabilitate si de stimulare (adica capacitatea cuiva de a reactiona pozitiv daca este stimulat si masura in care este stimulat), pentru a determina daca aceste mici intarzieri constituie sau preconizeaza o problema de vorbire sau fac doar obiectul unor diferente interindividuale complexe si naturale. Aceste concluzii numai un specialist le poate stabili. In aceeasi ordine de idei, spectrul tulburarilor de limbaj este foarte variat, asadar exemplele nu pot fi tratate exhaustiv in acest material. Ca sa inchei totusi ideea asocierii tulburarilor cu acest continuum, am putea plasa catre extrema pozitiva a acetuia situatiile in care un copil sau un adult pur si simplu si-ar dori sa-si comunice mai bine ideile, sa aiba o dictie mai buna, sa stapaneasca un limbaj al trupului mai coerent etc., adica toate acele situatii in care, desi nu exista probleme care sa se inscrie in sfera patologicului, dorinta umana spre perfectibilate poate merge pana intr-a consulta un logoped in aceasta materie.

Atunci cand sesizeaza o problema in vorbirea propriului copil si decid sa consulte un logoped, parintii au o serie de neclaritati in acest sens. Printre intrebarile pe care le adreseaza parintii la prima intrevedere cu un logoped se numara:

Î: Este grava tulburarea copilului meu?

R: Tendinta naturala este ca cele mai frecvente tulburari de limbaj sa fie si cele mai usoare si aici se incadreaza tulburarile de pronuntie si de articulare. Bineinteles ca si acestea comporta diferite grade. Asadar gravitatea unei tulburari este in primul rand determinata in functie de tipul acesteia, adica intercategorial, unele tulburari de limbaj fiind prin excelenta mai grave decat altele. In al doilea rand este determinata in cadrul aceluiasi tip de tulburare, adica intracategorial, ca un fel de dimensiune personala a tulburarii, in sensul ca aceeasi dificultate de limbaj, la persoane diferite, poate avea semnificatii in plan cognitiv, social, afectiv etc. diferite si prin urmare sa aiba un aspect mai grav la o persoana fata de alta. Parintii trebuie sa stie ca, indiferent de gradul dificultatii de vorbire cu care se confrunta copilul lor, fiecare tulburare are o abordare specifica si toate au tendinte de corijare si/sau ameliorare.

Î: Se va vindeca copilul meu?

R: Toate tulburarile de limbaj au o tendinta de corijare sau cel putin de ameliorare a simptomatologiei acestora. Cu toate acestea “succesul” este garantat de o multitudine de factori precum: frecventa sedintelor de terapie logopedica, asigurarea continuitatii procesului terapeutic in afara cabinetului logopedic, motivatia copilului pentru progresul terapeutic, profilul psihologic al acestuia etc.

Î: De cat timp este nevoie pentru a se recupera copilul meu?

R: Timpul necesar recuperarii sau ameliorarii unei tulburari de limbaj depinde de tipul si gradul acesteia, de frecventa sedintelor de terapie, de frecventa si calitatea exersarii achizitiilor in afara cabinetului logopedic, de experienta si formarea specialistului si de o multime de alte variabile. Exista anumite repere temporale in ceea ce priveste recuperarea diferitelor tulburari de limbaj, insa sunt variate situatii in care acstea nu se pot respecta si aducerea lor la cunostinta parintilor nu ar face decat sa-i frustreze si mai mult. Logopedul nu trebuie sa garanteze termenele interventiei logopedice si nici succesul acesteia. In schimb, poate garanta obligatia  acestuia de a  asigura mijloacele optime de interventie pe care le detine.

Î: Cat dureaza o sedinta logopedica?

R: Durata unei sedinta logopedice variaza de la un specialist la altul, insa, in general se inscrie in limita a maximum o ora si minimum o jumatae de ora. Sedinta logopedica are un carater integrat si intensiv, de aceea presupune efort vocal, de concentrare, efort fizic general, cognitiv si chiar psiho-emotional atat din partea copilului, cat si din partea logopedului, asadar durata acesteia nu ar trebui sa constituie un motiv de epuizare fizica si psihica a celor implicati.

Î: E necesar sa continui exercitiile logopedice acasa?

R: Asigurarea continuitatii terapeutice in afara cabinetului logopedic este mai mult decat necesara, este o conditie importanta in garantarea succesului terapeutic. Logopedul trebuie sa se asigure ca parintii sunt informati la finele fiecarei sedinte logopedice cu privire la modalitatea si tipul de exercitii logopedice pe care copilul sa le efectueze acasa.

Î: Cat costa o sedinta logopedica?

R: Costul unei sedinte logopedice variaza pe piata din tara noastra. Fiecare specialist are dreptul sa-si stabileasca propriul tarif. Cel mai adesea calitatea prestarilor specialistului, dar si tipul de servicii si dotarea materiala a cabinetului se reflecta in tariful solicitat.

Î: Copilul meu s-ar putea recupera si de la sine, fara interventia unui logoped?

R: Logopedul evalueaza manifestarile atipice ale vorbirii si/sau limbajului copilului si determina daca acestea au o semnificatie logopedica, adica se inscriu in sfera patologica si trebuie intervenit in consecinta, sau daca acestea sunt niste particularitati care tin de specificul varstei subiectului si au prin urmare un caracter pasager, fara sa necesite interventie de especialitate. Conditia este insa ca parintii sa consulte un logoped atunci cand apar si cele mai mici semne de indoiala.

 

Dupa ce si-au clarificat o serie de nelamuriri in urma discutiei cu un logoped, iar copilul lor a fost evaluat si diagnosticat corespunzator, parintii trebuie sa stie cum isi pot sustine cel mai bine copilul in demersul terapeutic. Iata cateva modalitati eficiente:

-prin continuarea exercitiilor logopedice acasa;

-prin sustinerea morala a copilului pe intregul proces terapeutic;

-prin sustinerea drepturilor propriului copil la o educatie adecvata si la o egalitate de sanse in sistemul de invatamant, in ciuda tulburarii de limbaj pe care o prezinta copilul lor;

-prin asigurarea parcurgerii demersului terapeutic fara incetarea terapiei logopedice decat atunci cand specialistul considera acest lucru;

-prin colaborarea cu un specialist format in domeniul logopediei si atestat conform normelor legale in vigoare in tara noastra;

-prin asumarea caracterului greu predictibil al traseului terapeutic si al timpului necesar alocarii recuperarii logopatiei;

-prin respectarea intocmai a indicatiilor de lucru cu copilul acasa oferite de logoped, fara depasirea unor etape terapeutice, folosirea altor metode de stimulare comportamentala decat cele recomandate etc.

Un alt rol important pe care il au parintii in recuperarea tulburarilor de limbaj ale copiilor lor consta in alegerea specialistului potrivit. Logopedul este un specialist licentiat sau format prin programe de masterat in psihopedagogie speciala sau psihologie care poate fi angajat ca logoped/profesor logoped intr-o institutie de stat (spital sau invatamant) sau intr-o unitate privata atestata de catre Colegiul Psihologilor din Romania. Logopedul angajat in sistem privat trebuie sa detina atestat de libera practica in specializarea Psihopedagogie speciala, eliberat de autoritatea sus-amintita. Desi educatoarele si invatatoarele au un rol deosebit de important in depistarea tulburarilor de limbaj, acestea nu se pot substitui logopedului.     Pe langa formarea si atestarea adecvata a specialistului logoped, parintii trebuie sa se asigure si ca acesta respecta deontologia profesiei. Astfel un logoped nu trebuie sa garanteze succesul absolut al propriilor metode, nici sa defaimeze activitatea profesionala a altor logopezi, sau sa divulge secretul profesional legat de diagnosticul logopedic al clientilor sai etc. Parintii pot verifica aceste prevederi legale prin consultarea Codului deontologic al profesiei de psiholog in Romania.

Indiferent de alegerile pe care le fac parintii pentru si in numele propriilor copii, indiferent de obstacolele pe care trebuie sa le surmonteze impreuna, indiferent de rezultatele la care ajung, cel mai important rol al acestora in viata celor mici este de a-i iubi. 

Tulburarile limbajului scris-citit

Tulburarile limbajului scris si citit

Scrisul si cititul sunt abilitati complexe in cadrul limbajului uman, care presupun control constient in insusirea lor, o maturizare specifica a psihicului si a motricitatii.

In disgrafie aptitudinile grafice sunt sub nivelul asteptat, in ciuda varstei cronologice a copilului, a inteligentei si a educatiei. Este practic o incapacitate a copilului cu auz, limbaj si intelect normal de a invata corect si de a utiliza constant scrisul (desi disgrafia apare frecvent pe fondul deficientei mintale, in bolile psihice etc.).

Cauzele sunt foarte variate de la o nematurizare globala a limbajului pana la tulburari de motricitate, erori in educatie si chiar cauze organice neurologice.

Foarte rar, disgrafia apare independent de dislexie (tulburarea cititului) si chiar discalculie (tulburarile de calcul matematic). De aceea primele doua tulburari se reunesc intr-un sindrom dislexo-disgrafic. Acest sindrom este de mai multe tipuri:

 1.Dislexo-disgrafia specifica: o incapacitate de formare a abilitatilor de scris si citit, cand copilul nu poate face legatura dintre sunetele auzite si semnul lor grafic.

2.Dislexo-disgrafia de evolutie: copilul nu inregistreaza progrese in invatarea scris-cititului, acesta atingand un anumit nivel dupa care scrisul si cititul nu mai sunt la nivelul varstei sale cronologice, facand erori specifice primelor etape de invatare a scris-cititului.

3.Dislexo-disgrafia spatio-temporala: scris-cititul este in diagonala sau cuvintelele se scriu despartite, intr-o forma ondulata.

4.Dislexo-disgrafia pura: apare pe fondul unor tulburari mai grave de limbaj si auditie precum afazia, alalia, hipoacuzia.

5.Dislexo-disgrafia lineara: se caracterizeaza prin rarirea randurilor, incapacitatea de a trece la randul urmator, sarirea peste unele spatii, mai accentuat in scris decat in citit.

6.Dislexo-disgrafia motrica: din cauza tulburarilor de motricitate scrisul devine neregulat, inegal, tremurat si nesigur sau rigid si tensionat, cu o proasta organizare in pagina prin depasirea spatiului acesteia, cu un aspect neingrijit pana la ilizibil si total inestetic.

Copilul dislexo-disgrafic va avea un grafism si o lexie defectuoase caracterizate prin manifestari ca:

 - lentoare: un scris extrem de incet, mai ales cand copiaza un text si deci nu trebuie sa li se impuna un ritm anume. Viteza foarte mica a actului grafic face ca literele lor sa fie inghesuite pana la suprapunerea lor, foarte mici sau inegale ca marime. Acesti copii sunt frecvent stangaci sau ambidecstrii.

- necorelarea sunetului cu simbolul lui grafic si neintelegerea sensului conventional al simbolurilor grafice atunci cand sunt citite: copilul nu citeste cuvantul ca pe un intreg, mai ales cuvintele plurisilabice. In scris omit aceste cuvinte sau unesc cuvintele intre ele prin alungiri exagerate ale literelor.

- nerespectarea regulilor gramaticale si caligrafice: aici nu e vorba de erori intamplatoare si firesti, ci de manifestari constante de nerespectare a punctuatiei in scris si citit pana la omiterea cuvintelor a caror scriere sau citire ii fac nesiguri. Scrisul este foarte inestetic cu litere foarte mari sau foarte mici chiar in cadrul aceluiasi cuvant.

- omiterea literelor si chiar a cuvintelor: apare mai ales la copiii care au si tulburari de pronuntie pentru ca ei ajung sa scrie, si bineinteles sa citeasca, asa cum vorbesc. Omisiunile sunt mai frecvente la sfarsitul cuvantului sau propozitiei cand intervine si oboseala si in general in cazul cuvintelor de o complexitate mai mare ca lungime si inteles.

- adaugiri de litere si cuvinte: acesti copii au in general tulburari de motricitate, atentie si perceptie.

- confuzii si inlocuiri de sunete si litere cu altele care se aseamana vizual (de exemplu: “m” cu “n”) sau auditiv ( “s” cu “z”).

- contopiri de cuvinte prin alungirea ultimei litere din cuvant care se uneste cu cea din cuvantul urmator. Mai ales cand se unesc cuvinte scurte textul devine practic ilizibil.

- nerespectarea spatiului paginii care este depasit din cauza incapacitatii de proportionare a literelor, a neindemanarii grafice, cauze care determina si realizarea unor litere suprapuse unele peste altele.

- forme specifice de scris si citit precum:

1.Scrisul servil: apare cand literele sunt inclinate si alungite exagerat spre dreapta sau stanga. In anumite cazuri apar chiar desene minuscule (ex: floricele, pasarele) in buclele literelor.

2.Scris-cititul ca in oglinda: unii copii rotesc exagerat literele si ele apar ca si cand ar fi imaginea in oglinda a literei respective, iar in citire au o pozitie specifica a capului si tendinta de a  roti pagina scrisa normal pentru a o putea citi.

Terapia dislexo-disgrafiei presupune o interventie la nivelul copierii, scrierii dupa dictare, compunerii, citirii dupa textul de tipar, citirii dupa textul de mana, citirii propriilor litere de mana, citirii expresive cu punctuatia si prozodia impusa de aceasta respectate, intelegerii mesajului textului.

Sigmatismul interdental

Sigmatismul interdental (Pelticismul)

Sigmatismul interdental este o tulburare de pronuntie cu o frecventa destul de mare in randul logopatiilor, cunoscuta si sub denumirea de “pelticism”. Tulburarile de pronuntie si de articulare in formele cele mai intalnite (dislaliile) imbraca mai multe manifestari: fie deformarea unui sunet sau a unei grupe de sunete printr-o articulare sau o pronuntie deficitara, cum este si cazul acestui sigmatism, fie substituirea sunetului cu altul, fie omiterea chiar totala a sunetului din vorbire. Asadar sigmatismul este tulburarea de limbaj in care sunt pronuntate deficitar sunetele siflante (“S” si “Z”), suieratoarele (“Ş” si “J”) si africatele (“Ţ”, “CE”, “CI”, “GE” si “GI”).

Sigmatismul comporta mai multe forme, printre care si acest sigmatism interdental care ia nastere prin pronuntarea sunetelor sus-mentionate cu limba intre dinti, impiedicand astfel o emisie clara, corecta, estetica si inteligibila.

Terapia oricarei tulburari de limbaj porneste de la cunoasterea subiectului si se orienteaza initial catre descoperirea cauzei care a declansat-o. Dislaliile, intelegand aici si formele de sigmatism, au un spectru cauzal destul de larg si nu neaparat foarte specific, in sensul ca mai multi factori pot conlucra la declansarea unei dislalii: de la anomalii dentomaxilofaciale, la deficiente de auz fonematic (adica deficiente in discriminarea auditiva specializata pe sunetele limbii), la imitarea unor modele gresite de pronuntie s.a.m.d. In cazul sigmatismului interdental este vorba mai mult de o consolidare a unui mod defectuos de pronuntie, cu limba plasata intre dinti, acesata postura a limbii pastrandu-se uneori din perioada in care dentitia copilului era inlocuita si cand limba era plasata in golul produs de lipsa incisivilor, desi aceasta nu este singura cauza care determina aparitia acestui sigmatism. Asadar, datorita lipsei dintilor din fata, limba aluneca cu usurinta in acest spatiu , determinand o imprastiere exagerata si incorecta a aerului necesar emisiei. Daca acest mod incorect de pronuntie nu dispare odata cu cresterea dentitiei, inseamna ca s-a instalat si consolidat un model gresit de pronuntie cu limba in aceasta pozitie. Cauzele care determina sigmatismul interdental mai pot fi legate si de o rigiditate sau, din contra, de o slabiciune a muschilor limbii care nu-i permit sa realizeze miscarile sincrone necesare articularii sunetelor din aceasta categorie afectata de sigmatism.

De cele mai multe ori parintii nu-i dau prea mare importanta acestui pelticism, dar ajung sa-i constientizeze cu adevarat implicatiile atunci cand copiii lor devin tinta batjocurii celorlalti copii si asta se intampla, cel mai adesea, in mediul din gradinita, pentru ca acasa micutii sunt chiar indragiti pentru modul lor haios de pronuntie. Parintii trebuie sa realizeze totusi ca pelticii lor simpatici de azi nu pot ajunge oratorii apreciati de mai tarziu. Sigmatismul interdental este din ce in ce mai inestetic odata cu trecerea timpului si chiar deranjant la varsta adulta, constituindu-se in niste reale obstacole in alegerea multor profesii care se bazeaza pe instrumentul verbal expresiv, dar si in viata personala.

In ceea ce priveste corectarea acestui sigmatism cat si a altor tulburari de limbaj, parintii, in incercarea lor de a-si ajuta copilul, fara sa apeleze insa la serviciile unui specialist in domeniu, insista foarte mult pe modelul corect de pronuntie in forma lui finala, fara sa-i ofere insa copilului si modalitatea prin care se ajunge la acest model corect. Fiecare sunet se produce intr-un mod specific si diferit fata de celelalte sunete. Emisia unui sunet antreneaza tot felul de mecanisme, intre care coordonarea devine o conditie obligatorie, de la cele mai complexe procese de natura controlului cortical, fara de care niciun comportament uman nu este posibil, la cele mai fine sincronozari motrice ale componentelor aparatului fono-articulator (buze, obraji, limba, val palatin, laringe si componentele aparatului respirator care participa la fonatie). Astfel, corectarea venita din partea neprofesionistilor sau autocorectarea pot deveni tentative urmate de un fiasco total sau chiar de agravarea tulburarii, in conditiile in care numai un logoped poate gandi si aplica un plan de interventie terapeutica eficient care sa tina seama de toate aceste considerente. Logopedul ii va oferi asadar logopatului un model corect de pronuntie pentru sunetele siflante, suieratoare si africate, afectate de acest sigmatism, si va lucra pentru inlaturarea tendintei defectuoase de plasare a apexului lingual intre dinti, finalizand terapia cu consolidarea si automatizarea pronuntiei corecte a sunetului lucrat.

Desi cu o frecventa mare si cu un aspect inestetic, sigmatismul interdental poate fi inlaturat daca: terapia este realizata de un logoped, incepe cat mai de timpuriu cu putinta si nu este abandonata decat atunci cand defectul de vorbire a fost corectat.

Terapia logopedica in despicatura de val palatin

Terapia logopedica in despicatura de val palatin

            Palatoskizis (despicatura de val palatin) este o malformatie congenitala care consta in despicatura palatului dur – adica partea osoasa a cerului gurii -   si a valului palatin – partea moale a cerului gurii sau “omusorul”. Uneori aceasta despicatura se poate asocia si cu cheiloskizis (despicatura buzei superioare sau “buza de iepure”); aceasta combinatie se numeste cheilopalatoskizis sau “gura de lup”.

Pe langa implicatiile negative pe care le au in aspectul fizic si in deglutitie, aceste malformatii afecteaza si dezvoltarea normala a limbajului, mai ales daca nu se face terapie logopedica, din cauza ca nasul comunica cu gura - ceea ce determina producerea unui flux de aer diferit ce impiedica pronuntia adecvata a anumitor sunete - sau din cauza ca limba nu se sprijina normal pe palat etc.

Daca aveti un copil diagnosticat cu o astfel de malformatie trebuie sa stiti ca terapia logopedica este imperioasa si ca numai recomandarile unui specialist va vor indruma spre momentul si tipul optim de interventie logopedica. Mai exact, spre deosebire de terapia logopedica pentru tulburarile de pronuntie si articulare functionale, fara baza morfostructurala, momentul ales pentru corectarea defectelor de pronuntie consecutive acestei malformatii trebuie corelat cu traseul interventiilor chirurgicale de reconstructie a segmentelor  aparatului fonoarticulator afecate. Pe de alta parte tipul de terapie ales trebuie sa fie unul foarte personalizat.

Persoanele cu palatoskizis ajung adesea la ceea ce se cheama articulare de compensatie. Aceasta se refera la faptul ca subiectul in cauza, neputand articula adecvat din cauza structurii deficitare a aparatului fonoarticulator, reuseste sa gaseasca un mod propriu de articulare pentru diferite sunete, astfel incat pronuntia sunetelor respective sa fie aproximativa cu a celor din jur. Este, cu alte cuvinte, o forma de adaptare a articularii la posibilitatile fizice pe care le are. De cele mai multe ori insa, aceasta articulare este gresita, iar output-ul ei, pronuntia, este inadecvata. De exemplu, pronuntia sunetului “r” poate fi una uvulara, adica prin vibrarea luetei (“omuletul”) si nu prin vibrarea varfului limbii.

Unii subiecti pot prezenta si un retard verbal asociat problemelor de pronuntie, mai exact spus chiar corelat cu acestea. Acest lucru se explica prin faptul ca imposibilitatea articulatorie a subiectului poate sa aiba consecinte in achizitia si utilizarea vocabularului. Subiectul se demotiveaza fata de actul vorbirii, pe care il percepe imperfect fata de al celor din jur, vocabularul si structurile sale logico-gramaticale caracterizandu-se printr-un activism redus. Comunicarea incepe sa fie perceputa ca fiind unilaterala - adica doar din sensul interlocutorului -  vorbirea proprie, nefiind inteleasa de partenerul de comunicare, incepe sa fie devalorizata de subiect si astfel vocabularul pasiv castiga teren.

Un aspect foarte important al terapiei specifice in palatoskizis este legat de respectarea unui anumit principiu logopedic si anume acela al exercitiilor de scurta durata. Subiectii cu malformatii dento-maxilo-faciale au in general tendinta sa oboseasca mai usor (ma refer aici strict la terapia logopedica) decat alti logopati. Mai mult decat atat, acestia prezinta chiar niste mecanisme de raspuns la efort printr-o incordare exagerata a componetelor aparatului articulator. Acest lucru se explica lesne prin efortul supraadugat pe care acestia il depun in timpul sedintei terapeutice, de surmontare a defectului organic, mai exact a consecintelor acestuia in planul vorbirii. Parintii trebuie sa respecte acest principiu si cand sau daca lucreaza cu copilul acasa.

De asemenea parintii trebuie sa stie, sfatuiti fiind de un logoped, ca un alt principiu de capatai al terapiei logopedice, cel al feedback-ului auditiv, nu trebuie suprasolicitat. Mai exact trebuie insistat pe oferirea unui model de articulare pe care copilul sa-l vada si chiar sa-l simta foarte bine. Antrenamentul auditiv, concretizat in analize si sinteze fonematice, folosit in exces, lasandu-l pe cel vizual pe un loc secund, nu va face decat sa accentueze in cazul acestor subiecti acea articulare de compensatie. Este ca si cum ai invata o limba straina “dupa ureche”, fara sa aprofundezi regulile fonetice si lexico-gramaticale ale acesteia, riscand astfel doar o insusire aproximativa si nu una corecta in totalitate.       

Terapia logopedica in cazul persoanelor cu palatoskizis trebuie sa tina seama neaparat de antecedentele medicale ale subiectului. Terapia este eficienta daca reconstructia aparatului fonoarticulator a ajuns in punctul in care cavitatea nazala nu mai comunica cu cea bucala. Datoria parintilor este sa-i comunice logopedului intregul istoric medical al copilului (cate interventii chirurgicale a suferit, care este urmatoarea etapa a recuperarii medicale etc.). Sunt situatii in care s-a intervenit chirurgical complet si totusi recuperarea logopedica este ingreunata de un obstacol de natura fizica. Logopedul poate sa recomande o nazoendoscopie pentru a se inlatura supozitia ca cele doua cavitati mai comunica intre ele, chiar si prin orificii minuscule, sau ca peretele posterior al faringelui este prea indepartat de valul palatin, cu alte cuvinte aspecte de finete ce tin de diagnoza medicala. In concluzie terapia tulburarilor de limbaj in cazul persoanelor cu astfel de malformatii ale aparatului fonoarticulator este strans legata de interventia medicala.

Pe tot parcursul terapiei de recuperare fizica si logopedica a copilului cu despicatura de val palatin, parintii nu trebuie sa se descurajeze, pentru ca vor trebui sa faca fata multor situatii dificile. Parintii trebuie sa constientizeze rolul extraordinar pe care il au in vindecarea propriului copil, alaturi de medic si logoped. Recuperarea cu rezultate optime se poate face in copilarie si chiar daca acesti copii se nasc diferiti, parintii trebuie sa inteleaga ca nu e obligatoriu si ca nu trebuie sa ramana asa toata viata.