Când apar sunetele în vorbirea copilului?  

Repere ontogenetice, abateri, recomandări   

“Când ar trebui copilul meu sa îl spună pe «r»?”…”Are deja 4 ani și nu îl pronunță corect pe «s»”…”De ce copilul meu de 1 an spune «mama», dar încă nu spune «tata»?”…Iată câteva întrebări obișnuite ale părinților peocupați de dezvoltarea cognitivă a propriului copil.

Limbajul se dezvoltă stadial și parcurge niște perioade care marchează momente importante în dezvoltarea sa. Limbajul este receptiv (înțelegerea), expresiv (vorbirea), oral sau scris, verbal sau nonverbal. Există o stadialitate pentru fiecare formă a limbajului. În acest material voi parcurge aspecte legate de limbajul expresiv, mai exact apariția sunetelor în vorbirea unui copil.

Limbajul are o dezvoltare firească, de la simplu la complex. Așadar și componenta fonetico-fonologică a limbajului se dezvoltă conform acestei paradigme. Prima dată apar în vorbirea copilului sunetele cele mai simple d.p.d.v. a complexității lor articulatorii, cum ar fi vocalele (care sunt cel mai ușor de pronunțat) și, de obicei, acest parcurs verbal este încheiat și repertoriul fonetic este complet când copilul reușește să îl emită și pe “r” (sunetul cu gradul cel mai înalt de complexitate articulatorie).

Ordinea apariției sunetelor în dezvoltarea limbajului expresiv al unui copil este așadar determinată într-o mare măsură de gradul de complexitate articulatorie a acestora, aceasta ar fi ierarhizarea sunetelor după acest criteriu, de la cel mai simplu de articulat și pronunțat sunet până la cele mai complexe sunete: vocalele și apoi consoanele (P, B, M, T, D, N, C, G, H, F, V, S, Z, X, Ș, J, Ț, Č - ce/ci, Ǧ - ge/gi, L, R). De exemplu sunetul “p” este o consoană bilabială care apare devreme în vorbirea celui mic, chiar înainte de vârsta de 1 an, posibil în perioada lalațiunii (la 5-7 luni), dar perechea ei sonoră (modul de articulare este același, doar că vibrează coardele vocale) și anume “b” poate apărea, dacă nu în aceeași perioadă, și ceva mai târziu, chiar și până la vârsta de 3-4 ani, când are sonorizarea (determinată de vibrația coardelor vocale) specifică constantă și deci automatizată.

Voi trata fiecare sunet (în special consoanele) în parte d.p.d.v. al vârstei la care ar putea sa apară prima dată în vorbirea unui copil, dar și al pragului temporal maxim până la care sunetul respectiv se poate desăvârși:

-sunetul “p” se poate auzi prima dată în vorbirea celui mic înainte de prima aniversare a acestuia, chiar după perioada de gângurit (3-4 luni), când sugarul își diversifică tot mai mult repertoriul fonetic, exersând articulări noi și mai apoi coarticulări, chiar repetate de sunete – așa-numita perioadă a lalațiunii (5-7 luni), când veți auzi copilul spunând “pa-pa-pa” sau “ma-ma-ma”, “ta-ta” etc. Până la vârsta de 3 ani acest sunet ar trebui să existe în vorbirea unui copil. Această limită este destul de mare, așa cum apare ea în literatura de specialitate, dar trebuie să se țină cont de anumite fenomene care apar în dezvoltarea tipică a vorbirii și anume ceea ce se numesc procesări/prelucrări fonologice. În încercarea copilului de a-și desăvârși vorbirea apar o serie de fenomene care sunt absolut normale până la o anumită vârstă, după care ele se pot diagnostica ca tulburări fonologice dacă nu sunt “depășite”. Procesări fonologice sunt de exemplu desonorizările (emiterea consoanelor sonore ca cele surde, adică nevibrante, fenomen în care de exemplu sunetul “v” este pronunțat “f”) sau reducerea grupelor consonantice (eliminarea unei consoane dintr-un grup de consoane în cuvânt, ca de exemplu “pace” în loc de „place”) sau multe alte fenomene pe care nu le pot trata în acest material, din motive evidente de complexitate informațională. Astfel limita superioară amintită mai sus pentru sunetul “p”  este atât de “generoasă” pentru că se referă la definitivarea absolută a sunetului, emis corect, consolidat, automatizat, inclus în grupe consonantice etc.;

-sunetul „b” apare înainte de vârsta de 1 an și până la cel târziu 4 ani ar trebui să existe în repertoriul verbal al celui mic;

-sunetul “m” apare înainte de 1 an și până la 3 ani ar trebui să fie pronunțat de copil;

-sunetul „t” apare înainte de  2 ani și până la cel târziu 4 ani să existe în vorbirea copilului;

- sunetul „d” apare înainte de 2 ani și până la cel târziu 4 ani să existe în repertoriul fonetic  al copilului;

- sunetul „n” apare de cele mai multe ori înainte de 1 an și până la 3 ani n-ar trebui să mai lipsească din repertoriul fonetic al unui copil;

- sunetul „c” apare înainte de 2 ani și până la 4 ani ar trebui ca cel mic să-l aibă automatizat în vorbire;

- sunetul „g” apare înainte de  2 ani și până la 4 ani să existe în vorbirea copilului;

- sunetul „h” apare între 2 ani și 3 ani;

- sunetul „f” apare uneori înainte de 2 ani și jumătate și până la vârsta de 4 ani copilul ar trebui să îl utilizeze în vorbirea curentă;

- sunetul „v” apare de multe ori înainte de vârsta de 4 ani și poate să întârzie automatizarea lui chiar și până la 5-6 ani;

- sunetul „s” apare de multe ori înainte de 3 ani și ar trebui automatizat în vorbire până la vârsta de 6 ani;

- sunetul „z” apare uneori chiar înainte de 3 ani și ar trebui automatizat până la 6 ani;

- sunetul „ș” apare uneori înainte de 3 ani și ar trebui să existe în repertoriul copilului până la 6 ani;

- sunetul „j” apare înainte de 4 ani și ar trebui automatizat până la 6 ani;

- sunetul „ț” apare între 3 și 6 ani;

- sunetul „Č” (ce/ci)  apare între 3 ani și jumătate și 6 ani;

- sunetul „Ǧ” (ge/gi)  apare între 4 ani și 6 ani;

- sunetul „l” apare între 3 și 6 ani;

- sunetul „r” apare între 3 și 6 ani, chiar 7.

Foarte important de reținut anumite aspecte legate de aceste intervale temporale, de când poate apărea pentru prima dată un sunet și până la ce vârstă ar trebui ca cel mic să îl aibă în vorbire:

-fiecare copil este UNIC, așadar unii copii pot emite și utiliza anumite sunete chiar mult mai devreme de limita temporală inferioară amintită mai sus.

-este posibil ca un copil să poată emite sunete care apar mai târziu de obicei în dezvoltarea vorbirii, adică sunete mai complexe, și să nu poată pronunța sunete mai ușor de articulat și de pronunțat;  acesta este însă uneori un predictor că ar putea avea nevoie de logopedie.

-un sunet, mai ales dacă este unul complex, suferă o serie de modificări, uneori imperceptibile celor din jur,  până ajunge la forma finală. Dar a se reține că trebuie să existe mereu un progres, o evoluție înspre mai bine, la acest lucru trebuie să fie atenți părinții. Așadar limita temporală superioară, până la care mai este acceptată omiterea/deformarea/înlocuirea unui anumit sunet în vorbire este și ea discutabilă. Cum spuneam, părinții trebuie să fie atenți dacă sunetul respectiv suferă o evoluție pozitivă, se perfecționează. De exemplu, în cazul sunetului “r” copilul poate începe să îl pronunțe mai întâi foarte puțin vibrant, ca un “r” britanic și să fie perceput mai bine de ceilalți atunci când copilul pronunță cuvinte cu “r” la sfârșit (“măr”) sau în combinația consonantică “tr”/”dr” (“tren”, “drag” etc.), deci în anumite contexte fonologice favorizante; ușor-ușor  sunetul “r”  începe să fie din ce în ce mai vibrant (vârful limbii vibrează din ce în ce mai putenic) și apare în mai multe contexte fonologice (la început de cuvânt, înainte de o consoană, după o consoană, de mai multe ori în cuvânt, în același cuvânt în care apare și sunetul “l”  etc.). Această desăvârșire a sunetului “r”  se poate întinde pe tot acel interval temporal menționat mai sus, dar se pot observa deci progrese în acest timp.

Iată un alt exemplu: sunetul „v”. Așa cum spuneam trebuie urmărită evoluția sunetului. Dacă pe la vârsta de 3 ani copilul îl dezonorizează, adică îl pronunță ca pe perechea sa surdă, consoana “f”, este încă o prelucrare fonologică, adică acele erori pe care copiii cu dezvoltare tipică le folosesc pentru a simplifica vorbirea pe măsură ce învață să vorbească, dar dacă nu dispare după 4 ani, atunci devine o tulburare fonologică. Stoparea sunetului “v”, adică înlocuirea lui cu o ocluzivă, cum ar fi sunetul “b”, ar trebui să nu se mai întâmple după 3 ani și jumătate. Acestea sunt cele mai frecvente deformări ale sunetului “v”. A se observa deci că nu trebuie așteptat până la 5-6 ani ca acest sunet să fie pronunțat corect, chiar automatizat în vorbire. Concluzia este că dacă nu se observă nicio evoluție pozitivă în intervalul temporal sus-menționat pentru fiecare sunet, mai ales spre limita superioară, posibil sa fie nevoie de intervenția unui logoped și chiar să nu se aștepte până la vârsta stabilită ca limită superioară pentru apariția/consolidarea/automatizarea sunetului respectiv. Ca un reper, la vârsta de 4 ani și jumătate-5 ani, părinții pot merge cu cel mic la o evaluare logopedică (chiar și mai devreme dacă cel mic încă nu pronunță sunetele care apar devreme în vorbire, cele amintite mai sus care ar trebui să apară până la 3 ani), dacă este vorba strict de dificultăți de pronunție a unuia sau mai multor sunete. Pentru o întârziere în dezvoltarea limbajului intervenția logopedică poate începe și de la vârste foarte fragede (de exemplu un bebeluș  diagnosticat cu un sindrom genetic are o probabilitate foarte mare ca dezvoltarea limbajului să fie întârziată și atunci nu ar trebui amânată prea mult intervenția). Așadar, cu copilul nu se merge la logoped după 5 ani (nici chiar pentru tulburări de articulare și pronunție a sunetelor), un fel de mit care s-a tot perpetuat de-a lungul timpului, ci terapia logopedică poate începe de la sub 1 an și poate avea ca beneficiari atât copii foarte mici, adolescenți, tineri cât și persoane vârstice.

-limitele superioare temporale amintite mai sus se referă la faptul că până la acea vârstă sunetul respectiv ar trebui automatizat în vorbire, adică utilizat constant, fără efort conștient, fără erori, omisiuni, substituiri cu alte sunete, deci sunetul în forma sa desăvârșită complet, de aceea unele limite pot părea cam mari.

Reiterez ideea că fiecare copil este unic, deci traseul pe care îl va parcurge în apariția sunetelor poate să se abată de la aceste repere. Dar care este diferența între o abatere fără semnificație patologică și una patologică. Ei bine, depășirea cu mult a acestor repere necesită cu siguranță consultarea unui logoped. Sunt sunte care apar până în 3 ani (toate vocalele, P, M, N, H), sunete care ar trebui sa apară pâna la vârsta de 4 ani (B, T, D, F,C, G), sunete care apar până la 5 ani ( J, Č - ce/ci) și sunete a căror apariție, consolidare și automatizare poate să întârzie până la 6 și chiar 7 ani (V, S, Ǧ - ge/gi, Ț, L, Z, Ș, R). Chiar dacă sunetul “r” se poate consolida și automatiza foarte bine chiar și la 6-7 ani, deformarea acestuia sub forma unui rotacism uvular (este pronunțat graseiat, ca în franceză) necesită o intevenție logopedică înainte de acestă vârstă. Așadar lucrurile nu pot fi stabilite cu exactitate, cel mai bine să se apeleze la un logoped atunci când părinții au anumite îngrijorări, eu militez pentru o atitudine proactivă decât pentru abordarea „wait and see” (așadar „paza bună trece primejdia rea”).

Sunt foarte multe aspecte implicate în dezvoltarea vorbirii, în apariția sunetelor, logopedul fiind cel mai în măsură să stabilească dacă aparatul fonoarticulator este integru și funcțional, dacă auzul fonematic (specializat în identificarea și discriminarea fină auditivă a sunetelor) este dezvoltat corespunzător, să facă o analiză ambientală prin care să stabilească dacă cel mic este stimulat verbal optim etc.

 

Logopedia în contratimp

Trăim în secolul vitezei, unde totul e pe fugă, sunt multe de făcut, viața noastră e ușurată de tot felul de aparate, dar paradoxal suntem mult mai ocupați decât acum o jumătate de secol.

Digitalizarea a schimbat tot. Remarc schimbările la nivel psihic în cazul copiilor din noile generații. Sunt foarte diferiți de noi, adulții de azi, copiii de acum 30 și ceva de ani (eu sunt generația anilor ‘80). Copiii de azi sunt mult mai perspicace, dar nu nai au răbdare. Sunt creativi, dar foarte greu de motivat. Sunt inteligenți, dar mai puțin "căliți" emoțional. Sunt precoce, dar nu sunt dispuși de eforturi prea mari. Sunt originali, dar sfidează autoritatea. Cu alte cuvinte, acești copii au câștigat cognitiv foarte mult, dar au pierdut emoțional. Nu e neapărat un lucru negativ, dar psihopedagogia copilului trebuie rescrisă, "retușată", iar abordarea educațională și terapeutică (acolo unde este cazul) readaptate situației actuale.

Logopedia este prin natura ei o terapie care solicită existența sau formarea (dacă nu există) la copil a unor comportamente sau dezvoltarea unor procese/funcții psihice/deprinderi etc. care să susțină actul terapeutic, cum ar fi: perseverența, motivația intrinsecă, sârguința, răbdarea, obediența. Terapia logopedică presupune, printre altele, formarea deprinderii de a vorbi. Așadar, ca orice deprindere, este nevoie de exercițiu susținut pentru reușită. Adesea fac analogii și le spun părinților și copiilor cu care lucrez că așa cum un copil învață să meargă pe bicicletă prin efort susținut, perseverență și multe căzături, tot așa consolidarea și automatizarea unui sunet, de exemplu, au nevoie de aceeași implicare: exercițiu, repetiții, consecvență, susținerea celorlalți și nu în ultimul rând dorința proprie de a reuși și de a se depăși/desăvârși.

Una dintre cele mai frecvente întrebări ale părinților atunci când încep terapia logopedică este legată tot de timp și anume: “Când se va recupera copilul meu?”. Răspunsul la această întrebare este condiționat de o serie de factori: tipul de tulburare de limbaj, vârsta logopatului, frecvența sedințelor, asigurarea transferului achizițiilor și acasă, asocierea sau nu cu alte patologii etc. Sigur că aceste aspecte și întrebări erau valabile și acum câteva decenii în urmă, însă în ultimii ani s-a schimbat ceva. Nici părinții nu mai au răbdare, mai ales cei tineri. Terapia e costisitoare și de durată, total anacronic. Dacă pe telefon poți deschide mai multe aplicații o dată sau faci cu ușurință multitasking pe computer, în logopedie nu poți lucra (recupera) 10 sunete deodată. Într-o situație ideală, în cazul unei dislalii de exemplu  - o tulburare de pronunție a sunetelor – în prima ședință se pregătește terenul pentru recuperarea sunetelor (adică se lucrează aparatul fonoarticulator, respirația, auzul fonematic), exerciții care se pot continua și ulterior, în sedințele următoare, dar cu caracter mai specific, mai țintit pe sunetul care se lucrează. Apoi în următoarea ședință - emiterea primului sunet care se vrea a fi recuperat. Urmează consolidarea lui în vreo trei ședințe consecutive, să zicem câte o ședință pentru cele trei poziții ale sunetului în cuvânt (inițială, mediană, finală). Apoi automatizarea sunetului într-o ședință sau două. Aceasta este însă o situație ideală sau, mai sincer spus, logopedie  pe grabă, pe repede înainte. În mod normal ar trebui alocate vreo 2-3 ședințe de început pentru  stabilirea unei relații între terapeut și copil, bazate exclusiv pe joacă, observare, câștigarea încrederii etc. Dar nu e timp...Apoi pot exista situații când copilul emite ușor un sunet, dar are nevoie de multe ședințe de consolidare a sunetului în cuvânt pentru că nu coarticulează bine sunetele (adică nu pronunță legat sunetul lucrat cu o vocală) sau pentru că nu reușește să-l îl pronunțe în combinații cu consoane sau pentru că este nevoie ca sunetul să fie diferențiat de alte sunete asemănătoare cu care copilul îl confundă și atunci e nevoie de alte ședințe în care să se lucreze aceste aspecte. Sunt copii care au nevoie de mult timp pentru a automatiza un sunet, adică pentru a-l folosi, după ce a învățat să îl emită, în vorbirea curentă, natural și fără efort. Nu există așadar niște time frame-uri general valabile. Dar chiar și într-o situație ideală, când copilul reușește să recupereze un sunet, să zicem în 5-6 ședințe, dacă acesta are o dislalie polimorfă, adică sunt afectate mai multe sunete în ceea ce privește pronunția și articularea, înmulțiți cu numărul de sunete afectate și constatați că e nevoie de timp pentru recuperarea limbajului. Revin cu mențiunea că exemplele date au fost legate de una dintre cele mai ușoare tulburări de limbaj, deci în cazul altor tulburări de limbaj putem vorbi de ani de terapie.

Unii ar putea spune că lucrurile nu trebuie grăbite, că logopedul trebuie să își rezerve tot timpul de care are nevoie, să nu țină cont de presiunea părinților etc. Dar nu e chiar așa...Dacă lucrurile se mișcă „încet” părinții renunță poate să își mai ducă copilul la terapie, apoi reiau după un timp când costată că altfel nu se poate, terapia e și mai îngreunată de inconsecvență și de consolidarea defectuoasă a deprinderilor de vorbire...un total dezastru.

Adaptarea este calitatea cea mai de preț a speciei, inclusiv a celei umane. Deci nu trebuie să disperăm, ci să ne adaptăm acestor vremuri. De-a lungul timpului, am găsit câteva soluții pentru acestă problemă - a presiunii timpului - și am învățat cum să accelerez puțin lucrurile. Iată câteva exemple (să le spunem “tips-uri”):

-le recomand părinților ca atunci când repetă de exemplu un sunet cu copilul acasă (o listă de cuvinte care conțin sunetul ce se lucrează pentru consolidarea acestuia), să îi solicite acestuia să îl pronunțe nu numai după imitație (după modelul părintelui), ci și prin răspuns independent (denumire, completare de sintagme/propoziții lacunare în care lipsește sunetul respectiv etc), astfel sunetul se consolidează mai repede; și mai eficientă este abordarea în care părintele trece de la imitație la denumire sau completarea cuvântului lipsă consecutiv.

-intercalez recuperarea sunetelor, ținând cont de aspecte legate de caracteristicile acetora, de exemplu (dacă e vorba de o dislalie polimorfă și este și sunetul „r” printre cele afectate) încep să lucrez sunetul „r” (pentru că durează mai mult decât celelate sunete) din timp, concomitent cu alt sunet și astfel reduc timpul de recuperare.

-nu mai „pierd” foarte mult timp cu coloratul imaginilor care corespund sunetelor pe care le lucrez (a nu se înțelege greșit că nu valorizez importanța acestei abilități), prioritizez însă denumirea lor, eventual exercițiul digitalizat.

-fac un training riguros părinților în ceea ce privește modul cum trebuie stimulat/abordat copilul acasă (în special în cazul întârzierii în dezvoltarea limbajului), dar și în cazul temelor pentru acasă (le explic modul de lucru, cât mai profesionist posibil, pentru că până la urmă părinții se erijează oarecum în terapeuți continuând munca acestuia acasă.

-mă asigur că cel mic lucrează acasă ce are ca temă, eventual apelez la sesiuni de video call scurte sau le setez alarme pe telefon sau le recomand reminde-uri prin postit-uri la oglinda din baie; în aceeași ordine de idei, încerc să le eficientizez în mod realist programul de lucrat acasă a temelor logopedice, de exemplu le propun copiilor să exerseze un procedeu de emitere a sunetului „r” în momentul când își fac igiena de dimineață și de seară.

Sunt foarte multe aspecte care pot „grăbi” puțin lucrurile, fără a fi afectată calitatea actului terapeutic, eu am amintit câteva dintre ele, în special cele care se pretează în cazul tulburarilor de pronunție.

Așadar, logopedule, grăbește-te încet!