Logopedia în contratimp

Trăim în secolul vitezei, unde totul e pe fugă, sunt multe de făcut, viața noastră e ușurată de tot felul de aparate, dar paradoxal suntem mult mai ocupați decât acum o jumătate de secol.

Digitalizarea a schimbat tot. Remarc schimbările la nivel psihic în cazul copiilor din noile generații. Sunt foarte diferiți de noi, adulții de azi, copiii de acum 30 și ceva de ani (eu sunt generația anilor ‘80). Copiii de azi sunt mult mai perspicace, dar nu nai au răbdare. Sunt creativi, dar foarte greu de motivat. Sunt inteligenți, dar mai puțin "căliți" emoțional. Sunt precoce, dar nu sunt dispuși de eforturi prea mari. Sunt originali, dar sfidează autoritatea. Cu alte cuvinte, acești copii au câștigat cognitiv foarte mult, dar au pierdut emoțional. Nu e neapărat un lucru negativ, dar psihopedagogia copilului trebuie rescrisă, "retușată", iar abordarea educațională și terapeutică (acolo unde este cazul) readaptate situației actuale.

Logopedia este prin natura ei o terapie care solicită existența sau formarea (dacă nu există) la copil a unor comportamente sau dezvoltarea unor procese/funcții psihice/deprinderi etc. care să susțină actul terapeutic, cum ar fi: perseverența, motivația intrinsecă, sârguința, răbdarea, obediența. Terapia logopedică presupune, printre altele, formarea deprinderii de a vorbi. Așadar, ca orice deprindere, este nevoie de exercițiu susținut pentru reușită. Adesea fac analogii și le spun părinților și copiilor cu care lucrez că așa cum un copil învață să meargă pe bicicletă prin efort susținut, perseverență și multe căzături, tot așa consolidarea și automatizarea unui sunet, de exemplu, au nevoie de aceeași implicare: exercițiu, repetiții, consecvență, susținerea celorlalți și nu în ultimul rând dorința proprie de a reuși și de a se depăși/desăvârși.

Una dintre cele mai frecvente întrebări ale părinților atunci când încep terapia logopedică este legată tot de timp și anume: “Când se va recupera copilul meu?”. Răspunsul la această întrebare este condiționat de o serie de factori: tipul de tulburare de limbaj, vârsta logopatului, frecvența sedințelor, asigurarea transferului achizițiilor și acasă, asocierea sau nu cu alte patologii etc. Sigur că aceste aspecte și întrebări erau valabile și acum câteva decenii în urmă, însă în ultimii ani s-a schimbat ceva. Nici părinții nu mai au răbdare, mai ales cei tineri. Terapia e costisitoare și de durată, total anacronic. Dacă pe telefon poți deschide mai multe aplicații o dată sau faci cu ușurință multitasking pe computer, în logopedie nu poți lucra (recupera) 10 sunete deodată. Într-o situație ideală, în cazul unei dislalii de exemplu  - o tulburare de pronunție a sunetelor – în prima ședință se pregătește terenul pentru recuperarea sunetelor (adică se lucrează aparatul fonoarticulator, respirația, auzul fonematic), exerciții care se pot continua și ulterior, în sedințele următoare, dar cu caracter mai specific, mai țintit pe sunetul care se lucrează. Apoi în următoarea ședință - emiterea primului sunet care se vrea a fi recuperat. Urmează consolidarea lui în vreo trei ședințe consecutive, să zicem câte o ședință pentru cele trei poziții ale sunetului în cuvânt (inițială, mediană, finală). Apoi automatizarea sunetului într-o ședință sau două. Aceasta este însă o situație ideală sau, mai sincer spus, logopedie  pe grabă, pe repede înainte. În mod normal ar trebui alocate vreo 2-3 ședințe de început pentru  stabilirea unei relații între terapeut și copil, bazate exclusiv pe joacă, observare, câștigarea încrederii etc. Dar nu e timp...Apoi pot exista situații când copilul emite ușor un sunet, dar are nevoie de multe ședințe de consolidare a sunetului în cuvânt pentru că nu coarticulează bine sunetele (adică nu pronunță legat sunetul lucrat cu o vocală) sau pentru că nu reușește să-l îl pronunțe în combinații cu consoane sau pentru că este nevoie ca sunetul să fie diferențiat de alte sunete asemănătoare cu care copilul îl confundă și atunci e nevoie de alte ședințe în care să se lucreze aceste aspecte. Sunt copii care au nevoie de mult timp pentru a automatiza un sunet, adică pentru a-l folosi, după ce a învățat să îl emită, în vorbirea curentă, natural și fără efort. Nu există așadar niște time frame-uri general valabile. Dar chiar și într-o situație ideală, când copilul reușește să recupereze un sunet, să zicem în 5-6 ședințe, dacă acesta are o dislalie polimorfă, adică sunt afectate mai multe sunete în ceea ce privește pronunția și articularea, înmulțiți cu numărul de sunete afectate și constatați că e nevoie de timp pentru recuperarea limbajului. Revin cu mențiunea că exemplele date au fost legate de una dintre cele mai ușoare tulburări de limbaj, deci în cazul altor tulburări de limbaj putem vorbi de ani de terapie.

Unii ar putea spune că lucrurile nu trebuie grăbite, că logopedul trebuie să își rezerve tot timpul de care are nevoie, să nu țină cont de presiunea părinților etc. Dar nu e chiar așa...Dacă lucrurile se mișcă „încet” părinții renunță poate să își mai ducă copilul la terapie, apoi reiau după un timp când costată că altfel nu se poate, terapia e și mai îngreunată de inconsecvență și de consolidarea defectuoasă a deprinderilor de vorbire...un total dezastru.

Adaptarea este calitatea cea mai de preț a speciei, inclusiv a celei umane. Deci nu trebuie să disperăm, ci să ne adaptăm acestor vremuri. De-a lungul timpului, am găsit câteva soluții pentru acestă problemă - a presiunii timpului - și am învățat cum să accelerez puțin lucrurile. Iată câteva exemple (să le spunem “tips-uri”):

-le recomand părinților ca atunci când repetă de exemplu un sunet cu copilul acasă (o listă de cuvinte care conțin sunetul ce se lucrează pentru consolidarea acestuia), să îi solicite acestuia să îl pronunțe nu numai după imitație (după modelul părintelui), ci și prin răspuns independent (denumire, completare de sintagme/propoziții lacunare în care lipsește sunetul respectiv etc), astfel sunetul se consolidează mai repede; și mai eficientă este abordarea în care părintele trece de la imitație la denumire sau completarea cuvântului lipsă consecutiv.

-intercalez recuperarea sunetelor, ținând cont de aspecte legate de caracteristicile acetora, de exemplu (dacă e vorba de o dislalie polimorfă și este și sunetul „r” printre cele afectate) încep să lucrez sunetul „r” (pentru că durează mai mult decât celelate sunete) din timp, concomitent cu alt sunet și astfel reduc timpul de recuperare.

-nu mai „pierd” foarte mult timp cu coloratul imaginilor care corespund sunetelor pe care le lucrez (a nu se înțelege greșit că nu valorizez importanța acestei abilități), prioritizez însă denumirea lor, eventual exercițiul digitalizat.

-fac un training riguros părinților în ceea ce privește modul cum trebuie stimulat/abordat copilul acasă (în special în cazul întârzierii în dezvoltarea limbajului), dar și în cazul temelor pentru acasă (le explic modul de lucru, cât mai profesionist posibil, pentru că până la urmă părinții se erijează oarecum în terapeuți continuând munca acestuia acasă.

-mă asigur că cel mic lucrează acasă ce are ca temă, eventual apelez la sesiuni de video call scurte sau le setez alarme pe telefon sau le recomand reminde-uri prin postit-uri la oglinda din baie; în aceeași ordine de idei, încerc să le eficientizez în mod realist programul de lucrat acasă a temelor logopedice, de exemplu le propun copiilor să exerseze un procedeu de emitere a sunetului „r” în momentul când își fac igiena de dimineață și de seară.

Sunt foarte multe aspecte care pot „grăbi” puțin lucrurile, fără a fi afectată calitatea actului terapeutic, eu am amintit câteva dintre ele, în special cele care se pretează în cazul tulburarilor de pronunție.

Așadar, logopedule, grăbește-te încet!