Ecran vs. Limbaj

Ecran vs. Limbaj

Cât de nocive sunt televizorul, tableta sau telefonul în viața copiilor noștri?

Voi dezvolta acest subiect din perspectiva dezvoltării limbajului unui copil.

Acest „screen time” (expunerea la ecrane precum televizorul, tableta sau telefonul) poate avea efecte negative asupra dezvoltării limbajului unui copil din mai multe perspective/considerente.

Iată ce veţi descoperi în acest articol:

ü  Ce componente ale limbajului sau capacităţi parţiale (implicate în apariția și dezvoltarea limbajului) sunt mai afectate de această expunere la ecrane?

ü  Cât timp ar fi indicat să petreacă un copil (în funcţie de vârsta cronologică, dar mai ales de nivelul de dezvoltare al limbajului) în faţa ecranelor?

ü  Ce conținuturi sunt totuși de preferat a fi selecționate pentru a avea impact pozitiv în dezvoltarea limbajului?

Titlul acestui articol dezvoltă încă de la început deja consacrata „confruntare” între ecrane şi dezvoltarea unui copil (dezvoltarea lui lingvistică, emoţională, cognitivă, socială şi/sau chiar fizică).

Această „bătălie” reprezintă un subiect foarte des abordat. Eu îl voi trata doar d.p.d.v. al dezvoltării limbajului la copii.

Un copil aflat în faza prelingvistică de dezvoltare a limbajului (care corespunde primelor luni de viață, deși limbajul începe să se dezvolte încă din perioada intrauterină, mai ales în forma sa receptivă) nu ar trebui să petreacă DELOC timp în fața ecranelor. După vârsta de 1 an (și numai dacă copilul prezintă semnele unei dezvoltări psiho-somatice normale) copilul se va putea uita la televizor sau juca pe tabletă/telefon în jur de 10 minute/zi. Pentru a fi mai ușor de contorizat timpul petrecut în fața ecranelor în raport cu vârsta copilului, eu propun următoarea metodă de calcul: vârsta copilului (în ani) X 10 minute = timpul maxim recomandat în fața ecranelor pe zi. Adică un copil de 5 ani va petrece maxim 50 de minute/zi la televizor sau pe telefon/tabletă. Dacă cel mic prezintă semne de întârziere în dezvoltare, în special în dezvoltarea limbajului, atunci se va evita pe cât posibil expunerea la ecrane.

Limbajul este expresiv (vorbit) sau receptiv (înțeles), oral sau scris. De asemenea limbajul poate fi defalcat în mai multe componente: fonetico-fonologică (care se referă la sunete si modul de construcție și utilizare al cuvintelor), morfo-sintactică (care se referă la utilizarea cuvintelor în forme gramaticale acceptate și la modul de construcție și utilizare a propozițiilor), semantică (care se referă la înțelegerea sensului cuvintelor și utilizarea adecvată a acestora) și pragmatică (care se referă la utilizarea adecvată a limbajului în context comunicațional). De asemenea limbajul este „susţinut” în dezvoltarea sa de o serie de capacități parțiale sau de o serie de procese psihice precum: auzul fonematic, mobilitatea aparatului fono-articulator, memoria auditivă de scurtă durată, atenţia, motivaţia, motricitatea manuală fină etc. Ecranele pot influenţa negativ dezvoltarea acestor capacități și procese și, implicit, dezvoltarea limbajului (sub toate formele și componentele acestuia). În continuare voi ilustra câteva exemple edificatoare.

Expunerea excesivă la ecrane poate afecta capacitatea de concentrare (atenția) a unui copil. Deși părinții sunt „păcăliţi” de faptul că cel mic este foarte „atent” atunci când se uită la televizor, aceștia ajung să se îngrijoreze că acelaşi copil nu mai este la fel de concentrat în alte sarcini, când sting televizorul sau închid telefonul/tableta. De fapt concentrarea în fața unui ecran poate fi înșelătoare. Copilul se „pierde” în faţa ecranului, rămâne blocat pe conţinutul derulat. Ecranele afectează de asemenea aşa-numita „joint attention” (acea atenţie comună a două persoane care se concentrează simultan pe acelaşi obiect sau eveniment) care are o deosebită valoare în dezvoltarea limbajului pragmatic (utilizarea adecvată a limbajului în contexte sociale, în viața de zi cu zi). Practic copilul este SINGUR (a se reține acest cuvânt!) în fața ecranului, nu comunică cu altcineva (chiar dacă părintele îi stă alături), comunicarea nerealizându-se autentic, ca schimb interacțional-informațional între două sau mai multe persoane. Părintele reclamă adesea că cel mic „pare că nu aude” nimic din jurul său când se uită la televizor sau se joacă pe tabletă/telefon. Cum să se dezvolte normal comunicarea și limbajul în acest context?

Expunerea excesivă la ecrane poate avea consecințe negative chiar asupra dezvoltării fizice a copilului (sedentarismul). Mai mult, copilul nu își va exersa și dezvolta suficient aspecte ale motrcității fine: mobilitatea aparatului fono-articulator (copilul nu-şi va exersa vorbirea uitandu-se la un ecran, ci în contextul interacțiunii sociale și verbale și a vizualizării modelului de pronunție și articulare a sunetelor oferit de altă persoană, mai ales la copiii foarte mici) și motricitatea manuală fină (copilul nu-și va exersa suficient mobilitatea mâinii și a degetelor -chiar dacă manipulează telefonul/tableta ori telecomanda – motricitate care se dezvoltă în conextul activităților de abilitare manuală specifice fiecărei etape de vârstă (decupat, modelat, pictat, colorat, scris).

Desigur că părinții susțin că cel mic și-a dezvoltat vocabularul (tematic) uitâdu-se la diverse filmulețe educative. Într-o oarecare măsură au dreptate pentru că aceste conținuturi media pot stimula (senzorial) foarte bine dezvoltarea cognitivă și implicit a limbajului unui copil, aducând aporturi cantitative  pozitive în dezvoltarea componentei semantice și chiar fonologice a limbajului, dar expunerea la ecrane trebuie să se facă cu măsură ( a se vedea metoda de calcul amintită mai sus). Ca în multe situații, prea mult strică întotdeauna. Copilul nu trebuie nici privat de aceste gadget-uri, trăind totuși într-o eră digitală la care cei mai mulți copii trebuie să se adapteze, să trăiască în ea.

Iată câteva recomandări pentru părinţi, prin care aceştia pot face din ecrane un “aliat” în dezvoltarea limbajului copilului lor:

1.     Să se stabilească un program clar de expunere la ecrane, conform timpului recomandat pentru fiecare vârstă (10 minunte/zi pentru un copil de peste 1 an, 20 de minute/zi la 2 ani etc.). Se poate seta o alarmă pentru a marca momentul când se încheie timpul stabilit;

2.     Să se valorifice conţinuturile urmărite IMEDIAT după ce sesiunea de ecran s-a încheiat (în funcţie de vârsta cronologică a copilului sau de dezvoltarea cognitivă  a acestuia). Iată câteva sugestii:

·       Pentru un copil de 1 an părinţii pot extrage 2-3 cuvinte simple (bisilabice de exemplu) pe care le-au auzit în video-urile sau jocurile celui mic. Apoi pot pune copilul să le imite (dacă poate), părinţii pot extrage sunetele componente cuvintelor respective şi le pot pronunţa clar împreună cu copilul, îi pot modela articularea, pot cânta cântecele care să conţină cuvintele respective (cuvinte-ţintă) sau formula propoziţii simple cu ele. Părinţii îi pot cere copilului să identifice imagini/obiecte care reprezintă acele cuvinte. Cuvintele-ţintă trebuie repetate şi exersate în cât mai multe contexte. Desigur, aceasta presupune ca părinţii să urmărească şi ei ce vizionează­/se joacă cel mic. Acest lucru este destul de facil pentru părinţii unui copil de 1 an, având în vedere că timpul maxim de expunere la ecrane nu ar trebui să depăşească 10 minute/zi la această vârstă. Pentru copiii de vârste mai mari, părinţii nu trebuie să urmărească integral ceea ce vizionează cel mic, doar să reţină despre ce este vorba în filmul/jocul respectiv.

·       Pentru un copil de 2 ani părinţii pot extrage conceptele întâlnite de cel mic în conţinuturile media vizionate, încurajându-l să imite sau să răspundă la întrebarea “Ce este aceasta/acesta?”, identificând pe imagini/obiecte acele noţiuni cu care copilul a venit în contact în timpul petrecut în faţa ecranelor. Părinţii îl pot încuraja pe cel mic să alăture cuvintelor respective un al doilea cuvânt, pentru a face sinteze lexico-sintactice (de exemplu dacă cel mic urmăreşte un video despre un bebeluş, părinţii îl pot încuraja să imite structuri din două cuvinte: “bebe mic” (substantiv+adjectiv) sau “bebe papă” (substantiv+verb) sau “cu bebe” (substantiv+prepoziţie) sau “Hai, bebe!” (substantiv+interjecţie) etc.

·       Pentru un copil de 3 ani părinţii pot încuraja imitaţia şi utilizarea interogaţiei “De ce?”. Părinţii îi vor oferi copilului modelul lor verbal, punându-i întrebări de tipul “De ce?”, legate de conţinutul celor urmărite de copil la televizor/tabletă/telefon. Apoi copilul va fi încurajat să întrebe singur “de ce?” se întâmplă anumite lucruri în video-ul urmărit sau în aplicaţia jucată.

·       Pentru un copil de 4 ani părinţii pot insista pe pronunţia corectă a sunetelor. Se pot face exerciţii prin care să se dezvolte auzul fonematic (auzul specializat în percepţia sunetelor limbii, în detecţia, conştientizarea şi diferenţierea acestora). Părinţii pot face apel la onomatopee/sunete din mediu care au legătură cu conţinuturile urmărite de copil. Practic se pot găsi/crea/inventa onomatopee/sunete din mediu pentru o varietate foarte mare de obiecte/fenomene/fiinţe etc., nu trebuie să ne limităm la cele foarte utilizate şi cunoscute. De asemenea părinţii pot încuraja copilul să identifice prezenţa unui sunet într-un cuvânt-ţintă (adică din cele care apar sau se fac referire în filmul/jocul urmărit/jucat de copil): “Se aude A în AVION?”. Părinţii pot evalua şi singuri pronunţia copilului lor (desigur, nu aşa cum o va face un logoped, dar pot depista câteva “semnale de alarmă” privind sunetele pe care le are în repertoriu copilul). Părinţii pot depista cel puţin dacă cel mic poate reproduce un sunet sau nu. Pentru aceasta îl vor pune pe copil sa repete după ei alfabetul limbii române (la care se vor adăuga şi sunetele Č şi Ǧ – adică CE/I şi GE/I) , rostit clar şi rar, cu fiecare sunet luat pe rând. Părinţii pot face un inventar cu aceste sunete, în dreptul fiecăruia notându-şi una dintre variante:

o   îl poate pronunţa

o   nu îl poate pronunţa deloc

o   ştiu ca îl poate pronunţa, dar nu îl foloseşte mereu

o   îl pronunţă ca alt sunet

o   îl pronunţă greşit/ciudat/altfel decât îl pronuţăm noi

Părinţii pot “lucra”  cu copilul sunetele la care întâmpină probleme, existând foarte multe resurse în acest sens, însă vor trebui să facă apel la un logoped pentru o evaluare complexă, comprehensivă şi funcţională şi pentru o intervenţie terapeutică adecvată, atunci când vor simţi că sunt depăşiţi şi că au nevoie de sprijin din partea unui specialist.

·       Pentru un copil de 5 ani părinţii pot ajuta şi mai mult la dezvoltarea auzului fonematic, identificând împreună poziţia sunetelor în cuvinte (“Unde se aude A în AVION? Este primul sunet, este în interiorul cuvântului sau este ultimul sunet?”). Părinţii pot lucra şi literele corespunzătoare sunetelor respective. D.p.d.v. al vocabularului, părinţii pot face exerciţii de categorizare (“Ce este o masă? – obiect de mobilier”). D.p.d.v. sintactic părinţii pot face exerciţii de dezvoltare a propoziţiilor şi abilităţilor narative ale copilului, punându-l să povestească conţinuturile urmărite la televizor/tabletă/telefon.

3.     Să se controleze conţinuturile urmărite de copil la televizor/tabletă/telefon. Se vor selecta cele educative, cu rol în dezvoltarea limbajului copilului, care se subscriu posibilităţii de valorificare pentru dezvoltarea cognitivă (şi nu numai) a copilului.

Ca o concluzie ce se impune acestor recomandări, părinţii ar trebui să retina triada:

PROGRAM - VALORIFICARE - SELECŢIE

            Era digitală este o provocare din multe puncte de vedere pentru părinţi şi pentru copii, excesul sau privaţiunea nefiind soluţii, ci echlibrul/măsura în tot şi în toate.