Când apar sunetele în vorbirea copilului?  

Repere ontogenetice, abateri, recomandări   

“Când ar trebui copilul meu sa îl spună pe «r»?”…”Are deja 4 ani și nu îl pronunță corect pe «s»”…”De ce copilul meu de 1 an spune «mama», dar încă nu spune «tata»?”…Iată câteva întrebări obișnuite ale părinților peocupați de dezvoltarea cognitivă a propriului copil.

Limbajul se dezvoltă stadial și parcurge niște perioade care marchează momente importante în dezvoltarea sa. Limbajul este receptiv (înțelegerea), expresiv (vorbirea), oral sau scris, verbal sau nonverbal. Există o stadialitate pentru fiecare formă a limbajului. În acest material voi parcurge aspecte legate de limbajul expresiv, mai exact apariția sunetelor în vorbirea unui copil.

Limbajul are o dezvoltare firească, de la simplu la complex. Așadar și componenta fonetico-fonologică a limbajului se dezvoltă conform acestei paradigme. Prima dată apar în vorbirea copilului sunetele cele mai simple d.p.d.v. a complexității lor articulatorii, cum ar fi vocalele (care sunt cel mai ușor de pronunțat) și, de obicei, acest parcurs verbal este încheiat și repertoriul fonetic este complet când copilul reușește să îl emită și pe “r” (sunetul cu gradul cel mai înalt de complexitate articulatorie).

Ordinea apariției sunetelor în dezvoltarea limbajului expresiv al unui copil este așadar determinată într-o mare măsură de gradul de complexitate articulatorie a acestora, aceasta ar fi ierarhizarea sunetelor după acest criteriu, de la cel mai simplu de articulat și pronunțat sunet până la cele mai complexe sunete: vocalele și apoi consoanele (P, B, M, T, D, N, C, G, H, F, V, S, Z, X, Ș, J, Ț, Č - ce/ci, Ǧ - ge/gi, L, R). De exemplu sunetul “p” este o consoană bilabială care apare devreme în vorbirea celui mic, chiar înainte de vârsta de 1 an, posibil în perioada lalațiunii (la 5-7 luni), dar perechea ei sonoră (modul de articulare este același, doar că vibrează coardele vocale) și anume “b” poate apărea, dacă nu în aceeași perioadă, și ceva mai târziu, chiar și până la vârsta de 3-4 ani, când are sonorizarea (determinată de vibrația coardelor vocale) specifică constantă și deci automatizată.

Voi trata fiecare sunet (în special consoanele) în parte d.p.d.v. al vârstei la care ar putea sa apară prima dată în vorbirea unui copil, dar și al pragului temporal maxim până la care sunetul respectiv se poate desăvârși:

-sunetul “p” se poate auzi prima dată în vorbirea celui mic înainte de prima aniversare a acestuia, chiar după perioada de gângurit (3-4 luni), când sugarul își diversifică tot mai mult repertoriul fonetic, exersând articulări noi și mai apoi coarticulări, chiar repetate de sunete – așa-numita perioadă a lalațiunii (5-7 luni), când veți auzi copilul spunând “pa-pa-pa” sau “ma-ma-ma”, “ta-ta” etc. Până la vârsta de 3 ani acest sunet ar trebui să existe în vorbirea unui copil. Această limită este destul de mare, așa cum apare ea în literatura de specialitate, dar trebuie să se țină cont de anumite fenomene care apar în dezvoltarea tipică a vorbirii și anume ceea ce se numesc procesări/prelucrări fonologice. În încercarea copilului de a-și desăvârși vorbirea apar o serie de fenomene care sunt absolut normale până la o anumită vârstă, după care ele se pot diagnostica ca tulburări fonologice dacă nu sunt “depășite”. Procesări fonologice sunt de exemplu desonorizările (emiterea consoanelor sonore ca cele surde, adică nevibrante, fenomen în care de exemplu sunetul “v” este pronunțat “f”) sau reducerea grupelor consonantice (eliminarea unei consoane dintr-un grup de consoane în cuvânt, ca de exemplu “pace” în loc de „place”) sau multe alte fenomene pe care nu le pot trata în acest material, din motive evidente de complexitate informațională. Astfel limita superioară amintită mai sus pentru sunetul “p”  este atât de “generoasă” pentru că se referă la definitivarea absolută a sunetului, emis corect, consolidat, automatizat, inclus în grupe consonantice etc.;

-sunetul „b” apare înainte de vârsta de 1 an și până la cel târziu 4 ani ar trebui să existe în repertoriul verbal al celui mic;

-sunetul “m” apare înainte de 1 an și până la 3 ani ar trebui să fie pronunțat de copil;

-sunetul „t” apare înainte de  2 ani și până la cel târziu 4 ani să existe în vorbirea copilului;

- sunetul „d” apare înainte de 2 ani și până la cel târziu 4 ani să existe în repertoriul fonetic  al copilului;

- sunetul „n” apare de cele mai multe ori înainte de 1 an și până la 3 ani n-ar trebui să mai lipsească din repertoriul fonetic al unui copil;

- sunetul „c” apare înainte de 2 ani și până la 4 ani ar trebui ca cel mic să-l aibă automatizat în vorbire;

- sunetul „g” apare înainte de  2 ani și până la 4 ani să existe în vorbirea copilului;

- sunetul „h” apare între 2 ani și 3 ani;

- sunetul „f” apare uneori înainte de 2 ani și jumătate și până la vârsta de 4 ani copilul ar trebui să îl utilizeze în vorbirea curentă;

- sunetul „v” apare de multe ori înainte de vârsta de 4 ani și poate să întârzie automatizarea lui chiar și până la 5-6 ani;

- sunetul „s” apare de multe ori înainte de 3 ani și ar trebui automatizat în vorbire până la vârsta de 6 ani;

- sunetul „z” apare uneori chiar înainte de 3 ani și ar trebui automatizat până la 6 ani;

- sunetul „ș” apare uneori înainte de 3 ani și ar trebui să existe în repertoriul copilului până la 6 ani;

- sunetul „j” apare înainte de 4 ani și ar trebui automatizat până la 6 ani;

- sunetul „ț” apare între 3 și 6 ani;

- sunetul „Č” (ce/ci)  apare între 3 ani și jumătate și 6 ani;

- sunetul „Ǧ” (ge/gi)  apare între 4 ani și 6 ani;

- sunetul „l” apare între 3 și 6 ani;

- sunetul „r” apare între 3 și 6 ani, chiar 7.

Foarte important de reținut anumite aspecte legate de aceste intervale temporale, de când poate apărea pentru prima dată un sunet și până la ce vârstă ar trebui ca cel mic să îl aibă în vorbire:

-fiecare copil este UNIC, așadar unii copii pot emite și utiliza anumite sunete chiar mult mai devreme de limita temporală inferioară amintită mai sus.

-este posibil ca un copil să poată emite sunete care apar mai târziu de obicei în dezvoltarea vorbirii, adică sunete mai complexe, și să nu poată pronunța sunete mai ușor de articulat și de pronunțat;  acesta este însă uneori un predictor că ar putea avea nevoie de logopedie.

-un sunet, mai ales dacă este unul complex, suferă o serie de modificări, uneori imperceptibile celor din jur,  până ajunge la forma finală. Dar a se reține că trebuie să existe mereu un progres, o evoluție înspre mai bine, la acest lucru trebuie să fie atenți părinții. Așadar limita temporală superioară, până la care mai este acceptată omiterea/deformarea/înlocuirea unui anumit sunet în vorbire este și ea discutabilă. Cum spuneam, părinții trebuie să fie atenți dacă sunetul respectiv suferă o evoluție pozitivă, se perfecționează. De exemplu, în cazul sunetului “r” copilul poate începe să îl pronunțe mai întâi foarte puțin vibrant, ca un “r” britanic și să fie perceput mai bine de ceilalți atunci când copilul pronunță cuvinte cu “r” la sfârșit (“măr”) sau în combinația consonantică “tr”/”dr” (“tren”, “drag” etc.), deci în anumite contexte fonologice favorizante; ușor-ușor  sunetul “r”  începe să fie din ce în ce mai vibrant (vârful limbii vibrează din ce în ce mai putenic) și apare în mai multe contexte fonologice (la început de cuvânt, înainte de o consoană, după o consoană, de mai multe ori în cuvânt, în același cuvânt în care apare și sunetul “l”  etc.). Această desăvârșire a sunetului “r”  se poate întinde pe tot acel interval temporal menționat mai sus, dar se pot observa deci progrese în acest timp.

Iată un alt exemplu: sunetul „v”. Așa cum spuneam trebuie urmărită evoluția sunetului. Dacă pe la vârsta de 3 ani copilul îl dezonorizează, adică îl pronunță ca pe perechea sa surdă, consoana “f”, este încă o prelucrare fonologică, adică acele erori pe care copiii cu dezvoltare tipică le folosesc pentru a simplifica vorbirea pe măsură ce învață să vorbească, dar dacă nu dispare după 4 ani, atunci devine o tulburare fonologică. Stoparea sunetului “v”, adică înlocuirea lui cu o ocluzivă, cum ar fi sunetul “b”, ar trebui să nu se mai întâmple după 3 ani și jumătate. Acestea sunt cele mai frecvente deformări ale sunetului “v”. A se observa deci că nu trebuie așteptat până la 5-6 ani ca acest sunet să fie pronunțat corect, chiar automatizat în vorbire. Concluzia este că dacă nu se observă nicio evoluție pozitivă în intervalul temporal sus-menționat pentru fiecare sunet, mai ales spre limita superioară, posibil sa fie nevoie de intervenția unui logoped și chiar să nu se aștepte până la vârsta stabilită ca limită superioară pentru apariția/consolidarea/automatizarea sunetului respectiv. Ca un reper, la vârsta de 4 ani și jumătate-5 ani, părinții pot merge cu cel mic la o evaluare logopedică (chiar și mai devreme dacă cel mic încă nu pronunță sunetele care apar devreme în vorbire, cele amintite mai sus care ar trebui să apară până la 3 ani), dacă este vorba strict de dificultăți de pronunție a unuia sau mai multor sunete. Pentru o întârziere în dezvoltarea limbajului intervenția logopedică poate începe și de la vârste foarte fragede (de exemplu un bebeluș  diagnosticat cu un sindrom genetic are o probabilitate foarte mare ca dezvoltarea limbajului să fie întârziată și atunci nu ar trebui amânată prea mult intervenția). Așadar, cu copilul nu se merge la logoped după 5 ani (nici chiar pentru tulburări de articulare și pronunție a sunetelor), un fel de mit care s-a tot perpetuat de-a lungul timpului, ci terapia logopedică poate începe de la sub 1 an și poate avea ca beneficiari atât copii foarte mici, adolescenți, tineri cât și persoane vârstice.

-limitele superioare temporale amintite mai sus se referă la faptul că până la acea vârstă sunetul respectiv ar trebui automatizat în vorbire, adică utilizat constant, fără efort conștient, fără erori, omisiuni, substituiri cu alte sunete, deci sunetul în forma sa desăvârșită complet, de aceea unele limite pot părea cam mari.

Reiterez ideea că fiecare copil este unic, deci traseul pe care îl va parcurge în apariția sunetelor poate să se abată de la aceste repere. Dar care este diferența între o abatere fără semnificație patologică și una patologică. Ei bine, depășirea cu mult a acestor repere necesită cu siguranță consultarea unui logoped. Sunt sunte care apar până în 3 ani (toate vocalele, P, M, N, H), sunete care ar trebui sa apară pâna la vârsta de 4 ani (B, T, D, F,C, G), sunete care apar până la 5 ani ( J, Č - ce/ci) și sunete a căror apariție, consolidare și automatizare poate să întârzie până la 6 și chiar 7 ani (V, S, Ǧ - ge/gi, Ț, L, Z, Ș, R). Chiar dacă sunetul “r” se poate consolida și automatiza foarte bine chiar și la 6-7 ani, deformarea acestuia sub forma unui rotacism uvular (este pronunțat graseiat, ca în franceză) necesită o intevenție logopedică înainte de acestă vârstă. Așadar lucrurile nu pot fi stabilite cu exactitate, cel mai bine să se apeleze la un logoped atunci când părinții au anumite îngrijorări, eu militez pentru o atitudine proactivă decât pentru abordarea „wait and see” (așadar „paza bună trece primejdia rea”).

Sunt foarte multe aspecte implicate în dezvoltarea vorbirii, în apariția sunetelor, logopedul fiind cel mai în măsură să stabilească dacă aparatul fonoarticulator este integru și funcțional, dacă auzul fonematic (specializat în identificarea și discriminarea fină auditivă a sunetelor) este dezvoltat corespunzător, să facă o analiză ambientală prin care să stabilească dacă cel mic este stimulat verbal optim etc.

 

Logopedia în contratimp

Trăim în secolul vitezei, unde totul e pe fugă, sunt multe de făcut, viața noastră e ușurată de tot felul de aparate, dar paradoxal suntem mult mai ocupați decât acum o jumătate de secol.

Digitalizarea a schimbat tot. Remarc schimbările la nivel psihic în cazul copiilor din noile generații. Sunt foarte diferiți de noi, adulții de azi, copiii de acum 30 și ceva de ani (eu sunt generația anilor ‘80). Copiii de azi sunt mult mai perspicace, dar nu nai au răbdare. Sunt creativi, dar foarte greu de motivat. Sunt inteligenți, dar mai puțin "căliți" emoțional. Sunt precoce, dar nu sunt dispuși de eforturi prea mari. Sunt originali, dar sfidează autoritatea. Cu alte cuvinte, acești copii au câștigat cognitiv foarte mult, dar au pierdut emoțional. Nu e neapărat un lucru negativ, dar psihopedagogia copilului trebuie rescrisă, "retușată", iar abordarea educațională și terapeutică (acolo unde este cazul) readaptate situației actuale.

Logopedia este prin natura ei o terapie care solicită existența sau formarea (dacă nu există) la copil a unor comportamente sau dezvoltarea unor procese/funcții psihice/deprinderi etc. care să susțină actul terapeutic, cum ar fi: perseverența, motivația intrinsecă, sârguința, răbdarea, obediența. Terapia logopedică presupune, printre altele, formarea deprinderii de a vorbi. Așadar, ca orice deprindere, este nevoie de exercițiu susținut pentru reușită. Adesea fac analogii și le spun părinților și copiilor cu care lucrez că așa cum un copil învață să meargă pe bicicletă prin efort susținut, perseverență și multe căzături, tot așa consolidarea și automatizarea unui sunet, de exemplu, au nevoie de aceeași implicare: exercițiu, repetiții, consecvență, susținerea celorlalți și nu în ultimul rând dorința proprie de a reuși și de a se depăși/desăvârși.

Una dintre cele mai frecvente întrebări ale părinților atunci când încep terapia logopedică este legată tot de timp și anume: “Când se va recupera copilul meu?”. Răspunsul la această întrebare este condiționat de o serie de factori: tipul de tulburare de limbaj, vârsta logopatului, frecvența sedințelor, asigurarea transferului achizițiilor și acasă, asocierea sau nu cu alte patologii etc. Sigur că aceste aspecte și întrebări erau valabile și acum câteva decenii în urmă, însă în ultimii ani s-a schimbat ceva. Nici părinții nu mai au răbdare, mai ales cei tineri. Terapia e costisitoare și de durată, total anacronic. Dacă pe telefon poți deschide mai multe aplicații o dată sau faci cu ușurință multitasking pe computer, în logopedie nu poți lucra (recupera) 10 sunete deodată. Într-o situație ideală, în cazul unei dislalii de exemplu  - o tulburare de pronunție a sunetelor – în prima ședință se pregătește terenul pentru recuperarea sunetelor (adică se lucrează aparatul fonoarticulator, respirația, auzul fonematic), exerciții care se pot continua și ulterior, în sedințele următoare, dar cu caracter mai specific, mai țintit pe sunetul care se lucrează. Apoi în următoarea ședință - emiterea primului sunet care se vrea a fi recuperat. Urmează consolidarea lui în vreo trei ședințe consecutive, să zicem câte o ședință pentru cele trei poziții ale sunetului în cuvânt (inițială, mediană, finală). Apoi automatizarea sunetului într-o ședință sau două. Aceasta este însă o situație ideală sau, mai sincer spus, logopedie  pe grabă, pe repede înainte. În mod normal ar trebui alocate vreo 2-3 ședințe de început pentru  stabilirea unei relații între terapeut și copil, bazate exclusiv pe joacă, observare, câștigarea încrederii etc. Dar nu e timp...Apoi pot exista situații când copilul emite ușor un sunet, dar are nevoie de multe ședințe de consolidare a sunetului în cuvânt pentru că nu coarticulează bine sunetele (adică nu pronunță legat sunetul lucrat cu o vocală) sau pentru că nu reușește să-l îl pronunțe în combinații cu consoane sau pentru că este nevoie ca sunetul să fie diferențiat de alte sunete asemănătoare cu care copilul îl confundă și atunci e nevoie de alte ședințe în care să se lucreze aceste aspecte. Sunt copii care au nevoie de mult timp pentru a automatiza un sunet, adică pentru a-l folosi, după ce a învățat să îl emită, în vorbirea curentă, natural și fără efort. Nu există așadar niște time frame-uri general valabile. Dar chiar și într-o situație ideală, când copilul reușește să recupereze un sunet, să zicem în 5-6 ședințe, dacă acesta are o dislalie polimorfă, adică sunt afectate mai multe sunete în ceea ce privește pronunția și articularea, înmulțiți cu numărul de sunete afectate și constatați că e nevoie de timp pentru recuperarea limbajului. Revin cu mențiunea că exemplele date au fost legate de una dintre cele mai ușoare tulburări de limbaj, deci în cazul altor tulburări de limbaj putem vorbi de ani de terapie.

Unii ar putea spune că lucrurile nu trebuie grăbite, că logopedul trebuie să își rezerve tot timpul de care are nevoie, să nu țină cont de presiunea părinților etc. Dar nu e chiar așa...Dacă lucrurile se mișcă „încet” părinții renunță poate să își mai ducă copilul la terapie, apoi reiau după un timp când costată că altfel nu se poate, terapia e și mai îngreunată de inconsecvență și de consolidarea defectuoasă a deprinderilor de vorbire...un total dezastru.

Adaptarea este calitatea cea mai de preț a speciei, inclusiv a celei umane. Deci nu trebuie să disperăm, ci să ne adaptăm acestor vremuri. De-a lungul timpului, am găsit câteva soluții pentru acestă problemă - a presiunii timpului - și am învățat cum să accelerez puțin lucrurile. Iată câteva exemple (să le spunem “tips-uri”):

-le recomand părinților ca atunci când repetă de exemplu un sunet cu copilul acasă (o listă de cuvinte care conțin sunetul ce se lucrează pentru consolidarea acestuia), să îi solicite acestuia să îl pronunțe nu numai după imitație (după modelul părintelui), ci și prin răspuns independent (denumire, completare de sintagme/propoziții lacunare în care lipsește sunetul respectiv etc), astfel sunetul se consolidează mai repede; și mai eficientă este abordarea în care părintele trece de la imitație la denumire sau completarea cuvântului lipsă consecutiv.

-intercalez recuperarea sunetelor, ținând cont de aspecte legate de caracteristicile acetora, de exemplu (dacă e vorba de o dislalie polimorfă și este și sunetul „r” printre cele afectate) încep să lucrez sunetul „r” (pentru că durează mai mult decât celelate sunete) din timp, concomitent cu alt sunet și astfel reduc timpul de recuperare.

-nu mai „pierd” foarte mult timp cu coloratul imaginilor care corespund sunetelor pe care le lucrez (a nu se înțelege greșit că nu valorizez importanța acestei abilități), prioritizez însă denumirea lor, eventual exercițiul digitalizat.

-fac un training riguros părinților în ceea ce privește modul cum trebuie stimulat/abordat copilul acasă (în special în cazul întârzierii în dezvoltarea limbajului), dar și în cazul temelor pentru acasă (le explic modul de lucru, cât mai profesionist posibil, pentru că până la urmă părinții se erijează oarecum în terapeuți continuând munca acestuia acasă.

-mă asigur că cel mic lucrează acasă ce are ca temă, eventual apelez la sesiuni de video call scurte sau le setez alarme pe telefon sau le recomand reminde-uri prin postit-uri la oglinda din baie; în aceeași ordine de idei, încerc să le eficientizez în mod realist programul de lucrat acasă a temelor logopedice, de exemplu le propun copiilor să exerseze un procedeu de emitere a sunetului „r” în momentul când își fac igiena de dimineață și de seară.

Sunt foarte multe aspecte care pot „grăbi” puțin lucrurile, fără a fi afectată calitatea actului terapeutic, eu am amintit câteva dintre ele, în special cele care se pretează în cazul tulburarilor de pronunție.

Așadar, logopedule, grăbește-te încet!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ce înseamnă să fii un bun logoped?

De-a lungul carierei mele am notat trei calități esențiale pe care ar fi ideal sa le aibă un logoped bun:

1.să stăpânească foarte bine aspectele teoretice ale logopediei (cunoștințe despre dezvoltarea psihică, despre tablourile psihopatologice ale diferitelor boli psihice/dizabilități, despre protocoalele de terapie logopedică specifice fiecărei tulburări de limbaj, despre aspectele tehnice de emitere a sunetelor etc.);

2.să fie un bun pedagog (să interacționeze bine și eficient cu logopatul, să respecte particularitățile individuale și de vârstă ale acestuia, să știe cum să-și motiveze clientul, să comunice eficient cu familia logopatului, să înțeleagă și să promoveze caracterul holistic al terapiei limbajului, să fie riguros în proiectarea planurilor de intervenție și în colectarea de date relevante pentru recuperarea limbajului, să personalizeze cât mai mult procesul de recuperare și resursele materiale necesare terapiei etc.);

3.să fie creativ (activitatea cu oamenii presupune o foarte mare variabilitate, prin specificul unicității ființei umane, ceea ce implică o mare flexibilitate manifestată prin generarea creative de procedee și metode de lucru).

Este adevărat că întrunirea tuturor celor trei aspect la un singur logoped este o situație ideală, dar voința creează întotdeauna și putință.

 

  

Terapia logopedică la domiciliu și online

 

 

Decizia practicării terapiei logopedice la domiciliu este luată de părinte sau de beneficiar direct în colaborare cu logopedul. Terapia logopedică la domiciliu este practicată de mult timp, fiind o formă de organizare adaptată în special pentru persoanele cu tulburări de limbaj care sunt nedeplasabile (de exemplu pentru pacienții care au suferit un AVC și prezintă o formă de afazie post AVC), dar și în alte cazuri pentru care, din diferite motive, terapia logopedică nu se poate desfășura în cabinetul de logopedie. În schimb, terapia logopedică online (teleterapia logopedică) a devenit o practică des întâlnită în ultimii ani, în contextul pandemic în care ne-am aflat.

Iată o serie de avantaje și dezavantaje ale terapiei logopedice la domiciliu:

Ø  Avantaje:

-beneficiarii terapiei la domiciliu se pot simți în siguranță în propriul cămin, această stare emoțională aducând beneficii evidente terapiei logopedice;

 -acest mod de organizare poate oferi soluții pentru persoanele nedeplasabile sau poate economisi mult timp care ar fi fost alocat deplasării la cabinetul logopedic.

Ø  Dezavantaje:

-beneficiarii (mai ales dacă este vorba de copii de vârste mici) pot manifesta un comportament diferit în spațiul propriului cămin, decât dacă s-ar fi aflat la cabinetul logopedic (de exemplu: sustrageri de la activitate, autoritate față de bunurile proprii, nesupunere etc.);

-există riscul ca beneficiarii să nu-i acorde însemnătate terapiei logopedice desfășurate acasă, într-un mediu mai puțin formal decât la cabinet;

-întreruperea dintr-o activitate plăcută în propriul cămin (timp petrecut la TV, joaca cu alți copii etc.) pentru începerea ședinței de logopedie atunci când sosește logopedul poate avea consecințe nefaste asupra rezultatelor ședinței respective.

            O formă specifică de terapie este teleterapia, care în contextul pandemic, care a debutat în 2019, a fost singura opțiune pentru asigurarea continuității actului terapeutic. Însă această formă de organizare a terapiei logopedice, pe lângă dezavantajele sus-menționate, poate solicita suplimentar părintele (dacă este vorba de un copil cu o logopatie) sau persoana care are în grijă un adult logopat, aceștia fiind puși în postura de a se substitui logopedului în anumite situații pe parcursul ședinței. În cazul unor adulți, teleterapia poate funcționa la fel de eficient ca terapia față în față. 

În cazul terapiei logopedice online trebuie asigurat un suport tehnic de calitate (conexiune la internet cu viteza mare, device-uri care să funcționeze corespunzător, izolare fonică în încăperea în care se conectează atâ logopedul, cât și logopatul etc.)

În anumite etape ale terapiei logopedice, pentru anumite vârste ale logopatului, dar mai ales în cazul anumitor tulburări de limbaj și/sau deficiențe asociate terapia online nu se pretează. 

Pentru o bună desfășurare a terapiei logopedice online, persoana care prezintă tulburarea de limbaj trebuie să aibă consolidate o serie de preachiziții (contact vizual, abilitatea de a răspunde și de a urma comenzi simple, capacitatea de concentrare a atenției în funcție de vârsta cronologică sau de dezvoltarea psihică, capacitatea de imitație motorie și verbală la nivel basic etc.). De asemenea părintele/aparținătorul/îngrijitorul persoanei care face terapie logopedică online trebuie să manifeste disponibilitatea de a asista la nevoie la ședința de terapie.

Recomandări pentru părinții copiilor care fac terapie logopedică acasă sau online:

-nu întrerupeți o activitate plăcută copilului pentru a intra în ședința de terapie logopedică atunci când sosește/se conectează logopedul, ci încercați să îl angajați pe cel mic într-o activitate care să îl pregătească pentru ședință (aranjarea materialelor, realizarea conexiunii pe platforma online pe care se va lucra, o discuție legată de motivația pentru terapie, hidratare sau o gustare energizantă etc.);

-nu faceți exercițiile logopedice propuse de logoped pentru acasă chiar înainte de a sosi logopedul sau de a începe ședința online, de preferat nici chiar în ziua respectivă, dacă frecvența ședințelor permite acest lucru;

-nu rămaneți în încăpere cu copilul pe parcursul desfășurării ședinței (dacă este posibil), asigurați-l însă că sunteți acasă și că veți reveni când se va încheia ședința sau când este imperios necesar.

 

Ecran vs. Limbaj

Ecran vs. Limbaj

Cât de nocive sunt televizorul, tableta sau telefonul în viața copiilor noștri?

Voi dezvolta acest subiect din perspectiva dezvoltării limbajului unui copil.

Acest „screen time” (expunerea la ecrane precum televizorul, tableta sau telefonul) poate avea efecte negative asupra dezvoltării limbajului unui copil din mai multe perspective/considerente.

Iată ce veţi descoperi în acest articol:

ü  Ce componente ale limbajului sau capacităţi parţiale (implicate în apariția și dezvoltarea limbajului) sunt mai afectate de această expunere la ecrane?

ü  Cât timp ar fi indicat să petreacă un copil (în funcţie de vârsta cronologică, dar mai ales de nivelul de dezvoltare al limbajului) în faţa ecranelor?

ü  Ce conținuturi sunt totuși de preferat a fi selecționate pentru a avea impact pozitiv în dezvoltarea limbajului?

Titlul acestui articol dezvoltă încă de la început deja consacrata „confruntare” între ecrane şi dezvoltarea unui copil (dezvoltarea lui lingvistică, emoţională, cognitivă, socială şi/sau chiar fizică).

Această „bătălie” reprezintă un subiect foarte des abordat. Eu îl voi trata doar d.p.d.v. al dezvoltării limbajului la copii.

Un copil aflat în faza prelingvistică de dezvoltare a limbajului (care corespunde primelor luni de viață, deși limbajul începe să se dezvolte încă din perioada intrauterină, mai ales în forma sa receptivă) nu ar trebui să petreacă DELOC timp în fața ecranelor. După vârsta de 1 an (și numai dacă copilul prezintă semnele unei dezvoltări psiho-somatice normale) copilul se va putea uita la televizor sau juca pe tabletă/telefon în jur de 10 minute/zi. Pentru a fi mai ușor de contorizat timpul petrecut în fața ecranelor în raport cu vârsta copilului, eu propun următoarea metodă de calcul: vârsta copilului (în ani) X 10 minute = timpul maxim recomandat în fața ecranelor pe zi. Adică un copil de 5 ani va petrece maxim 50 de minute/zi la televizor sau pe telefon/tabletă. Dacă cel mic prezintă semne de întârziere în dezvoltare, în special în dezvoltarea limbajului, atunci se va evita pe cât posibil expunerea la ecrane.

Limbajul este expresiv (vorbit) sau receptiv (înțeles), oral sau scris. De asemenea limbajul poate fi defalcat în mai multe componente: fonetico-fonologică (care se referă la sunete si modul de construcție și utilizare al cuvintelor), morfo-sintactică (care se referă la utilizarea cuvintelor în forme gramaticale acceptate și la modul de construcție și utilizare a propozițiilor), semantică (care se referă la înțelegerea sensului cuvintelor și utilizarea adecvată a acestora) și pragmatică (care se referă la utilizarea adecvată a limbajului în context comunicațional). De asemenea limbajul este „susţinut” în dezvoltarea sa de o serie de capacități parțiale sau de o serie de procese psihice precum: auzul fonematic, mobilitatea aparatului fono-articulator, memoria auditivă de scurtă durată, atenţia, motivaţia, motricitatea manuală fină etc. Ecranele pot influenţa negativ dezvoltarea acestor capacități și procese și, implicit, dezvoltarea limbajului (sub toate formele și componentele acestuia). În continuare voi ilustra câteva exemple edificatoare.

Expunerea excesivă la ecrane poate afecta capacitatea de concentrare (atenția) a unui copil. Deși părinții sunt „păcăliţi” de faptul că cel mic este foarte „atent” atunci când se uită la televizor, aceștia ajung să se îngrijoreze că acelaşi copil nu mai este la fel de concentrat în alte sarcini, când sting televizorul sau închid telefonul/tableta. De fapt concentrarea în fața unui ecran poate fi înșelătoare. Copilul se „pierde” în faţa ecranului, rămâne blocat pe conţinutul derulat. Ecranele afectează de asemenea aşa-numita „joint attention” (acea atenţie comună a două persoane care se concentrează simultan pe acelaşi obiect sau eveniment) care are o deosebită valoare în dezvoltarea limbajului pragmatic (utilizarea adecvată a limbajului în contexte sociale, în viața de zi cu zi). Practic copilul este SINGUR (a se reține acest cuvânt!) în fața ecranului, nu comunică cu altcineva (chiar dacă părintele îi stă alături), comunicarea nerealizându-se autentic, ca schimb interacțional-informațional între două sau mai multe persoane. Părintele reclamă adesea că cel mic „pare că nu aude” nimic din jurul său când se uită la televizor sau se joacă pe tabletă/telefon. Cum să se dezvolte normal comunicarea și limbajul în acest context?

Expunerea excesivă la ecrane poate avea consecințe negative chiar asupra dezvoltării fizice a copilului (sedentarismul). Mai mult, copilul nu își va exersa și dezvolta suficient aspecte ale motrcității fine: mobilitatea aparatului fono-articulator (copilul nu-şi va exersa vorbirea uitandu-se la un ecran, ci în contextul interacțiunii sociale și verbale și a vizualizării modelului de pronunție și articulare a sunetelor oferit de altă persoană, mai ales la copiii foarte mici) și motricitatea manuală fină (copilul nu-și va exersa suficient mobilitatea mâinii și a degetelor -chiar dacă manipulează telefonul/tableta ori telecomanda – motricitate care se dezvoltă în conextul activităților de abilitare manuală specifice fiecărei etape de vârstă (decupat, modelat, pictat, colorat, scris).

Desigur că părinții susțin că cel mic și-a dezvoltat vocabularul (tematic) uitâdu-se la diverse filmulețe educative. Într-o oarecare măsură au dreptate pentru că aceste conținuturi media pot stimula (senzorial) foarte bine dezvoltarea cognitivă și implicit a limbajului unui copil, aducând aporturi cantitative  pozitive în dezvoltarea componentei semantice și chiar fonologice a limbajului, dar expunerea la ecrane trebuie să se facă cu măsură ( a se vedea metoda de calcul amintită mai sus). Ca în multe situații, prea mult strică întotdeauna. Copilul nu trebuie nici privat de aceste gadget-uri, trăind totuși într-o eră digitală la care cei mai mulți copii trebuie să se adapteze, să trăiască în ea.

Iată câteva recomandări pentru părinţi, prin care aceştia pot face din ecrane un “aliat” în dezvoltarea limbajului copilului lor:

1.     Să se stabilească un program clar de expunere la ecrane, conform timpului recomandat pentru fiecare vârstă (10 minunte/zi pentru un copil de peste 1 an, 20 de minute/zi la 2 ani etc.). Se poate seta o alarmă pentru a marca momentul când se încheie timpul stabilit;

2.     Să se valorifice conţinuturile urmărite IMEDIAT după ce sesiunea de ecran s-a încheiat (în funcţie de vârsta cronologică a copilului sau de dezvoltarea cognitivă  a acestuia). Iată câteva sugestii:

·       Pentru un copil de 1 an părinţii pot extrage 2-3 cuvinte simple (bisilabice de exemplu) pe care le-au auzit în video-urile sau jocurile celui mic. Apoi pot pune copilul să le imite (dacă poate), părinţii pot extrage sunetele componente cuvintelor respective şi le pot pronunţa clar împreună cu copilul, îi pot modela articularea, pot cânta cântecele care să conţină cuvintele respective (cuvinte-ţintă) sau formula propoziţii simple cu ele. Părinţii îi pot cere copilului să identifice imagini/obiecte care reprezintă acele cuvinte. Cuvintele-ţintă trebuie repetate şi exersate în cât mai multe contexte. Desigur, aceasta presupune ca părinţii să urmărească şi ei ce vizionează­/se joacă cel mic. Acest lucru este destul de facil pentru părinţii unui copil de 1 an, având în vedere că timpul maxim de expunere la ecrane nu ar trebui să depăşească 10 minute/zi la această vârstă. Pentru copiii de vârste mai mari, părinţii nu trebuie să urmărească integral ceea ce vizionează cel mic, doar să reţină despre ce este vorba în filmul/jocul respectiv.

·       Pentru un copil de 2 ani părinţii pot extrage conceptele întâlnite de cel mic în conţinuturile media vizionate, încurajându-l să imite sau să răspundă la întrebarea “Ce este aceasta/acesta?”, identificând pe imagini/obiecte acele noţiuni cu care copilul a venit în contact în timpul petrecut în faţa ecranelor. Părinţii îl pot încuraja pe cel mic să alăture cuvintelor respective un al doilea cuvânt, pentru a face sinteze lexico-sintactice (de exemplu dacă cel mic urmăreşte un video despre un bebeluş, părinţii îl pot încuraja să imite structuri din două cuvinte: “bebe mic” (substantiv+adjectiv) sau “bebe papă” (substantiv+verb) sau “cu bebe” (substantiv+prepoziţie) sau “Hai, bebe!” (substantiv+interjecţie) etc.

·       Pentru un copil de 3 ani părinţii pot încuraja imitaţia şi utilizarea interogaţiei “De ce?”. Părinţii îi vor oferi copilului modelul lor verbal, punându-i întrebări de tipul “De ce?”, legate de conţinutul celor urmărite de copil la televizor/tabletă/telefon. Apoi copilul va fi încurajat să întrebe singur “de ce?” se întâmplă anumite lucruri în video-ul urmărit sau în aplicaţia jucată.

·       Pentru un copil de 4 ani părinţii pot insista pe pronunţia corectă a sunetelor. Se pot face exerciţii prin care să se dezvolte auzul fonematic (auzul specializat în percepţia sunetelor limbii, în detecţia, conştientizarea şi diferenţierea acestora). Părinţii pot face apel la onomatopee/sunete din mediu care au legătură cu conţinuturile urmărite de copil. Practic se pot găsi/crea/inventa onomatopee/sunete din mediu pentru o varietate foarte mare de obiecte/fenomene/fiinţe etc., nu trebuie să ne limităm la cele foarte utilizate şi cunoscute. De asemenea părinţii pot încuraja copilul să identifice prezenţa unui sunet într-un cuvânt-ţintă (adică din cele care apar sau se fac referire în filmul/jocul urmărit/jucat de copil): “Se aude A în AVION?”. Părinţii pot evalua şi singuri pronunţia copilului lor (desigur, nu aşa cum o va face un logoped, dar pot depista câteva “semnale de alarmă” privind sunetele pe care le are în repertoriu copilul). Părinţii pot depista cel puţin dacă cel mic poate reproduce un sunet sau nu. Pentru aceasta îl vor pune pe copil sa repete după ei alfabetul limbii române (la care se vor adăuga şi sunetele Č şi Ǧ – adică CE/I şi GE/I) , rostit clar şi rar, cu fiecare sunet luat pe rând. Părinţii pot face un inventar cu aceste sunete, în dreptul fiecăruia notându-şi una dintre variante:

o   îl poate pronunţa

o   nu îl poate pronunţa deloc

o   ştiu ca îl poate pronunţa, dar nu îl foloseşte mereu

o   îl pronunţă ca alt sunet

o   îl pronunţă greşit/ciudat/altfel decât îl pronuţăm noi

Părinţii pot “lucra”  cu copilul sunetele la care întâmpină probleme, existând foarte multe resurse în acest sens, însă vor trebui să facă apel la un logoped pentru o evaluare complexă, comprehensivă şi funcţională şi pentru o intervenţie terapeutică adecvată, atunci când vor simţi că sunt depăşiţi şi că au nevoie de sprijin din partea unui specialist.

·       Pentru un copil de 5 ani părinţii pot ajuta şi mai mult la dezvoltarea auzului fonematic, identificând împreună poziţia sunetelor în cuvinte (“Unde se aude A în AVION? Este primul sunet, este în interiorul cuvântului sau este ultimul sunet?”). Părinţii pot lucra şi literele corespunzătoare sunetelor respective. D.p.d.v. al vocabularului, părinţii pot face exerciţii de categorizare (“Ce este o masă? – obiect de mobilier”). D.p.d.v. sintactic părinţii pot face exerciţii de dezvoltare a propoziţiilor şi abilităţilor narative ale copilului, punându-l să povestească conţinuturile urmărite la televizor/tabletă/telefon.

3.     Să se controleze conţinuturile urmărite de copil la televizor/tabletă/telefon. Se vor selecta cele educative, cu rol în dezvoltarea limbajului copilului, care se subscriu posibilităţii de valorificare pentru dezvoltarea cognitivă (şi nu numai) a copilului.

Ca o concluzie ce se impune acestor recomandări, părinţii ar trebui să retina triada:

PROGRAM - VALORIFICARE - SELECŢIE

            Era digitală este o provocare din multe puncte de vedere pentru părinţi şi pentru copii, excesul sau privaţiunea nefiind soluţii, ci echlibrul/măsura în tot şi în toate.

Rolul parintilor in terapia logopedica

Este de necontestat faptul ca parintii au un rol major in cresterea si educatia propriului copil, iar cand acesta se confrunta cu o tulburare de limbaj, parintii sunt cei care il pot ajuta pe micut sa primeasca srijinul de care are nevoie. Si cum o problema este pe jumatate rezolvata daca este identificata, un prim rol al parintilor in terapia logopedica consta in depistarea tulburarii de limbaj in sine. Sunt situatii in care parintii insisi constientizeaza ca micutul are o problema in acest sens, sau sunt consiliati de educatoare/invatatoare/profesori sau de cunostinte sa apeleze la un logoped.

Asadar, cand ar trebui sa se adreseze parintii unui logoped? Ca in orice problema de factura medicala, psihologica, psihopedagogica etc. exista manifestari usor observabile, evidente chiar si pentru un neavizat, dar si manifestari patologice mai greu de identificat de catre nespecialisti.

Ca o regula generala, parintii ar trebui sa se adreseze unui logoped ori de cate ori exista o nemultumire legata de performanta verbala a propriului copil, sau o nelamurire legata de traseul normal al evolutiei vorbirii si/sau limbajului care pare ca nu se raliaza cu cel al propriului copil. Mai exact orice semn de intrebare cu privire la vorbirea si/sau limbajul propriului copil ar trebui elucidat la logoped, fara a exclude bineinteles situatiile evidente in care vorbirea si/sau limbajul sunt afectate indubitabil.

Putem privi manifestarile atipice ale vorbirii si/sau limbajului unui copil sub forma unui spectru, a unui continuum. Extrema negativa ar fi reprezentata de situatiile in care vorbirea si/sau limbajul sunt profund afectate. Aici s-ar inscrie de obicei cazurile in care tulburarile de limbaj sunt asociate unor deficiente precum cea de auz, cea mintala, autismul, infirmitatea motorie de origine cerebrala etc. (cu specificarea ca si in aceste cazuri spectrul afectarii verbale este foarte variat, in diferite grade de functionare). Daca vom avansa pe spectrul sus-amintit, dupa situatiile de afectare severa, se pot inscrie situatii in care tulburarile de limbaj, desi nu apar pe fondul altor deficiente, comporta manifestari incapacitante asupra celui afectat. Aici se pot inscrie cazurile de pierdere propriu-zisa a limbajului in urma unui accident vascular cerebral, sau nedezvoltarea congenitala a limbajului etc. Avansand pe acest continuum, un copil in varsta de 4 ani care are un vocabular foarte sarac (2-3 cuvinte) cu care ii este practic imposibil  sa opereze o comunicare verbala adecvata, trebuie evaluat imperios de catre un logoped. De asemenea, tulburarile de pronuntie care se mentin dupa  varsta la care ar fi trebuit sa dispara acele procesari fonologice tipice, ca de exemplu inlocuirea sunetului “s” cu “t” dupa varsta de 3 ani, sau pelticismul prelungit dupa 4 ani si jumatate etc. ar trebui sa fie puse in atentia unui specialist. Avansand pe acest continuum se pot inscrie situatii in care un copil de 2 ani nu are in vocabular decat 2-3 cuvinte, situatie in care logopedul trebuie sa analizeze intregul profil psihopedagogic al copilului, in spete gradul sau de stimulabilitate si de stimulare (adica capacitatea cuiva de a reactiona pozitiv daca este stimulat si masura in care este stimulat), pentru a determina daca aceste mici intarzieri constituie sau preconizeaza o problema de vorbire sau fac doar obiectul unor diferente interindividuale complexe si naturale. Aceste concluzii numai un specialist le poate stabili. In aceeasi ordine de idei, spectrul tulburarilor de limbaj este foarte variat, asadar exemplele nu pot fi tratate exhaustiv in acest material. Ca sa inchei totusi ideea asocierii tulburarilor cu acest continuum, am putea plasa catre extrema pozitiva a acetuia situatiile in care un copil sau un adult pur si simplu si-ar dori sa-si comunice mai bine ideile, sa aiba o dictie mai buna, sa stapaneasca un limbaj al trupului mai coerent etc., adica toate acele situatii in care, desi nu exista probleme care sa se inscrie in sfera patologicului, dorinta umana spre perfectibilate poate merge pana intr-a consulta un logoped in aceasta materie.

Atunci cand sesizeaza o problema in vorbirea propriului copil si decid sa consulte un logoped, parintii au o serie de neclaritati in acest sens. Printre intrebarile pe care le adreseaza parintii la prima intrevedere cu un logoped se numara:

Î: Este grava tulburarea copilului meu?

R: Tendinta naturala este ca cele mai frecvente tulburari de limbaj sa fie si cele mai usoare si aici se incadreaza tulburarile de pronuntie si de articulare. Bineinteles ca si acestea comporta diferite grade. Asadar gravitatea unei tulburari este in primul rand determinata in functie de tipul acesteia, adica intercategorial, unele tulburari de limbaj fiind prin excelenta mai grave decat altele. In al doilea rand este determinata in cadrul aceluiasi tip de tulburare, adica intracategorial, ca un fel de dimensiune personala a tulburarii, in sensul ca aceeasi dificultate de limbaj, la persoane diferite, poate avea semnificatii in plan cognitiv, social, afectiv etc. diferite si prin urmare sa aiba un aspect mai grav la o persoana fata de alta. Parintii trebuie sa stie ca, indiferent de gradul dificultatii de vorbire cu care se confrunta copilul lor, fiecare tulburare are o abordare specifica si toate au tendinte de corijare si/sau ameliorare.

Î: Se va vindeca copilul meu?

R: Toate tulburarile de limbaj au o tendinta de corijare sau cel putin de ameliorare a simptomatologiei acestora. Cu toate acestea “succesul” este garantat de o multitudine de factori precum: frecventa sedintelor de terapie logopedica, asigurarea continuitatii procesului terapeutic in afara cabinetului logopedic, motivatia copilului pentru progresul terapeutic, profilul psihologic al acestuia etc.

Î: De cat timp este nevoie pentru a se recupera copilul meu?

R: Timpul necesar recuperarii sau ameliorarii unei tulburari de limbaj depinde de tipul si gradul acesteia, de frecventa sedintelor de terapie, de frecventa si calitatea exersarii achizitiilor in afara cabinetului logopedic, de experienta si formarea specialistului si de o multime de alte variabile. Exista anumite repere temporale in ceea ce priveste recuperarea diferitelor tulburari de limbaj, insa sunt variate situatii in care acstea nu se pot respecta si aducerea lor la cunostinta parintilor nu ar face decat sa-i frustreze si mai mult. Logopedul nu trebuie sa garanteze termenele interventiei logopedice si nici succesul acesteia. In schimb, poate garanta obligatia  acestuia de a  asigura mijloacele optime de interventie pe care le detine.

Î: Cat dureaza o sedinta logopedica?

R: Durata unei sedinta logopedice variaza de la un specialist la altul, insa, in general se inscrie in limita a maximum o ora si minimum o jumatae de ora. Sedinta logopedica are un carater integrat si intensiv, de aceea presupune efort vocal, de concentrare, efort fizic general, cognitiv si chiar psiho-emotional atat din partea copilului, cat si din partea logopedului, asadar durata acesteia nu ar trebui sa constituie un motiv de epuizare fizica si psihica a celor implicati.

Î: E necesar sa continui exercitiile logopedice acasa?

R: Asigurarea continuitatii terapeutice in afara cabinetului logopedic este mai mult decat necesara, este o conditie importanta in garantarea succesului terapeutic. Logopedul trebuie sa se asigure ca parintii sunt informati la finele fiecarei sedinte logopedice cu privire la modalitatea si tipul de exercitii logopedice pe care copilul sa le efectueze acasa.

Î: Cat costa o sedinta logopedica?

R: Costul unei sedinte logopedice variaza pe piata din tara noastra. Fiecare specialist are dreptul sa-si stabileasca propriul tarif. Cel mai adesea calitatea prestarilor specialistului, dar si tipul de servicii si dotarea materiala a cabinetului se reflecta in tariful solicitat.

Î: Copilul meu s-ar putea recupera si de la sine, fara interventia unui logoped?

R: Logopedul evalueaza manifestarile atipice ale vorbirii si/sau limbajului copilului si determina daca acestea au o semnificatie logopedica, adica se inscriu in sfera patologica si trebuie intervenit in consecinta, sau daca acestea sunt niste particularitati care tin de specificul varstei subiectului si au prin urmare un caracter pasager, fara sa necesite interventie de especialitate. Conditia este insa ca parintii sa consulte un logoped atunci cand apar si cele mai mici semne de indoiala.

 

Dupa ce si-au clarificat o serie de nelamuriri in urma discutiei cu un logoped, iar copilul lor a fost evaluat si diagnosticat corespunzator, parintii trebuie sa stie cum isi pot sustine cel mai bine copilul in demersul terapeutic. Iata cateva modalitati eficiente:

-prin continuarea exercitiilor logopedice acasa;

-prin sustinerea morala a copilului pe intregul proces terapeutic;

-prin sustinerea drepturilor propriului copil la o educatie adecvata si la o egalitate de sanse in sistemul de invatamant, in ciuda tulburarii de limbaj pe care o prezinta copilul lor;

-prin asigurarea parcurgerii demersului terapeutic fara incetarea terapiei logopedice decat atunci cand specialistul considera acest lucru;

-prin colaborarea cu un specialist format in domeniul logopediei si atestat conform normelor legale in vigoare in tara noastra;

-prin asumarea caracterului greu predictibil al traseului terapeutic si al timpului necesar alocarii recuperarii logopatiei;

-prin respectarea intocmai a indicatiilor de lucru cu copilul acasa oferite de logoped, fara depasirea unor etape terapeutice, folosirea altor metode de stimulare comportamentala decat cele recomandate etc.

Un alt rol important pe care il au parintii in recuperarea tulburarilor de limbaj ale copiilor lor consta in alegerea specialistului potrivit. Logopedul este un specialist licentiat sau format prin programe de masterat in psihopedagogie speciala sau psihologie care poate fi angajat ca logoped/profesor logoped intr-o institutie de stat (spital sau invatamant) sau intr-o unitate privata atestata de catre Colegiul Psihologilor din Romania. Logopedul angajat in sistem privat trebuie sa detina atestat de libera practica in specializarea Psihopedagogie speciala, eliberat de autoritatea sus-amintita. Desi educatoarele si invatatoarele au un rol deosebit de important in depistarea tulburarilor de limbaj, acestea nu se pot substitui logopedului.     Pe langa formarea si atestarea adecvata a specialistului logoped, parintii trebuie sa se asigure si ca acesta respecta deontologia profesiei. Astfel un logoped nu trebuie sa garanteze succesul absolut al propriilor metode, nici sa defaimeze activitatea profesionala a altor logopezi, sau sa divulge secretul profesional legat de diagnosticul logopedic al clientilor sai etc. Parintii pot verifica aceste prevederi legale prin consultarea Codului deontologic al profesiei de psiholog in Romania.

Indiferent de alegerile pe care le fac parintii pentru si in numele propriilor copii, indiferent de obstacolele pe care trebuie sa le surmonteze impreuna, indiferent de rezultatele la care ajung, cel mai important rol al acestora in viata celor mici este de a-i iubi.